Povestea balenei

Aer, o gură de aer! Am nevoie de aer! Nu acum, nu chiar acum, dar în curând. Apa și aerul sunt bucuria vieţii.
Am rămas singură, nimeni nu mă poate ajuta. Sunt mare, prea mare ca să mă pot strecura precum peștii ce micuţi printre ierburile lor ţesute.
Am învăţat de mic copil să mă feresc de monștri și de ierburile lor împletite. Știu până și locurile în care ei atacă des. Sunt o balenă cu cocoașă.
I-am evitat cât am putut, dar astăzi am greșit. M-am bucurat prea mult de-al meu tovarăș. I-am oferit inima mea și el mi-a dăruit un vis in care amândoi trăiam alături, fericiţi.
Atunci când înotam spre nord, pe ruta cunoscută, n-am fost atenţi nici unul dintre noi și ne-am trezit în ţesătura lor. El era grav, eu aveam coada liberă și împingeam cu forţă. Am rupt aproape toate ierburile împletite, ca să-i ajung alături. Mi-au mai rămas doar două ierburi lungi legate, dar n-a contat, le-am târât cu mine. Și am ajuns lângă el. Nu mai putea mișca. Un mănunchi de ierburi groase, nemiloase, o plasă, îl prindea amarnic în chingile ei.
Nu am mâini și nu puteam să o desfac, s-o tai sau să o mut, ca să-l scot de acolo. M-am învârtit în jurul lui și mă uitam în ochii ce mi-s dragi – dar ce puteam face?
O rază de speranţă a apărut, când a început refluxul. Un colţ al plasei nemiloase s-a desprins și flutura în apă. M-am gândit să o împing, ca să-l ajut să scape. Dar cum?
Atunci am realizat că dacă o apuc cu dinţii și împing cu toată forţa, aveam o șansă amândoi. El nu voia. Îmi spunea să plec, să fug. Îmi zicea că simte monștrii cum sosesc. Îmi spunea că nu-s departe.
Nu l-am crezut, nu l-am ascultat. Nu-mi păsa de mine, doream să-l văd pe el scăpat din plasa criminală. Am agăţat cu dinţii ierburile împletite, mi-am pus întreaga forţă în coadă și am împins cât am putut. Rând pe rând, ierburile cedau, dar nu chiar toate. Și am trecut pe sub el ca să-i eliberez și coada. Atunci el a scăpat din centurile de foc și a ţâșnit voios în sus cu-n strigăt de bucurie. Dar, vai, întreaga plasă și ale ei împletituri, nemaiavând pe ce să stea m-au încojurat pe mine.
El s-a întors mirat că nu-i sunt iar alături și atunci i-am zărit disperarea în priviri. Acum era clar pentru oricine ca nu aveam scăpare. Dacă la el s-a putut, la mine nu. Ierburile lungi și împletite, pe care le adusesem cu mine s-au încurcat cu plasa atât de strâns, că n-aveam nicio șansă. El s-a învârtit în jurul meu o vreme, dar a trebuit să plece când au sosit monștrii. Eu l-am gonit. I-am spus că mor inutil, dacă moare el lângă mine. Că eu am făcut totul sa-l salvez și, dacă nu fuge, atunci chinul meu a fost degeaba. A plecat.
Aud deasupra mea monștrii cum sar în apă. Părinţii m-au învăţat să fug, de fiecare dată când îi aud. Și doar povești de groază sunt despre cruzimea lor. Nu i-am văzut niciodată. M-am împăcat și îmi aștept sfârșitul.
Simt ceva mic cum mă atinge pe coadă și apoi cum vine tot mai aproape. E unul dintre ei. Nu pot să mă întorc, să-l văd. Aștept să ajungă în faţa mea.
Mă pufnește râsul. E atât de mic și de neajutorat, cum dă el din lăbuţe. Și tot aruncă bule în sus, ca într-o zbatere de spumă. Așa arată monștrii? De asta ne e frică?
Dar veselia se topește. Îmi dau seama că sunt prinsă și toate ierburile sunt de ei ţesute. Aud când le numesc plase, năvoade și frânghii. Noi le spunem monștri, ei își spun oameni.
Cu forţa mea, pot doborâ oricând un monstru sau mai mulţi. Dar ei nu luptă așa. Ne prind cu ale lor arme diabolice, ne urmăresc, ne obosesc și apoi ne omoară.
Acum m-au înconjurat pe mine și simt metalul rece cum mi se apropie de inimă. Dar… nu mă simt rănită. Parcă sunt mai ușoară sau visez? Rând pe rând, ierburile la care ei le spun frânghii încep să se desfacă, să cadă. Îl văd pe cel din faţa mea, are în mână ceva lucios mi se apropie de gură. Apucă frânghia cu putere și, dintr-o mișcare scurtă, o taie.
Încet, cu grijă mă rotesc, nimic nu mă mai ţine. Monștrii m-au eliberat din a lor plasă ucigașă.
Am înotat în cercuri largi în jurul lor, cu bucurie. De acum n-o să le mai spun monștri. O să-i numesc oameni.
I-am împins ușurel pe fiecare și le-am mulţumit, așa cum am putut. Pe cel care m-a scăpat de frânghia din gură l-am urmărit cu drag și l-am inghiontit de câteva ori.
Apoi am plecat în depărtări, urmându-mi glasul inimii.

Fie ca şi tu și toţi cei dragi ţie să fiţi atât de binecuvântaţi și norocoși, încât să fiţi înconjuraţi de oameni care vă vor ajuta să vă eliberaţi de lucrurile care vă leagă.
Și fie să cunoașteţi mereu bucuria de a dărui și de a primi recunoștinţă!

Poveste scrisă după o întâmplare adevărată petrecută pe data de 11 decembrie 2005 în nordul coastelor Californiei. Un pescar a zărit o balenă prinsă în plasele pescarilor și a cerut ajutor la Marin Marine Mammal Center ce a trimis la fața locului Paza de Coastă și un grup de experți de lângă Farallon Islands pentru a elibera balena. Operațiunea a durat o oră și a fost extrem de dificilă și periculoasă. Nimeni nu a fost rănit. Scafandrii au fost impresionați de afecțiunea cu care i-a tratat balena, iar cel care i-a tăiat frânghia din gură a spus “Nu știu sigur la ce se gândea atunci balena, dar mă privea într-un mod pe care n-o să-l uit toată viața mea.” Întâmplarea a fost popularizată în ziarul San Francisco Chronicle și a ajuns la noi mulțumită cititoarei Liuba Nicipuruc.
Sursa