15 martie 2017

MEDICAMENTELE NU SUNT ELABORATE CA SĂ VINDECE BOLILE

Revin cu o temă de actualitate stringentă, ce se manifestă, din păcate, în industria medicamentelor de sinteză pe care omenirea le folosește zilnic. Savanți cu renume mondial din aria medicinii au atras de nenumărate ori atenția asupra faptului abominabil, că medicamentele nu sunt fabricate în folosul sănătății maselor umane, ci sunt menite să mențină maladiile în stare cronică, de pe urma cărora industria farmaceutică să câștige cât mai mulți bani. Printre alte mărturii în acest sens, cităm din declarația laureatului Premiului Nobel pentru Medicină, Dr. Richard J. Roberts:


Dr. Richard J. Roberts, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină.
Efectele terapeutice ale antibioticelor sunt pe ultima sută de metri
Medicamentele produse de industria farmaceutică sunt testate numai pentru bărbați
Reclama agresivă pentru medicamente prin mass-media

„Am dovezi că în anumite cazuri, cercetătorii care depind de fonduri private ar fi putut descoperi medicamente foarte eficace, care ar fi pus capăt cu totul anumitor boli. (…) Industria farmaceutică este mai degrabă interesată să vă ia mai mulți bani, nu să vă vindece pe dumneavoastră. (…) Medicina care vindecă definitiv nu este rentabilă şi de aceea nu se fac cercetări în acest domeniu. (…) Aproape toți politicienii – şi ştiu ce vorbesc – depind cu nerușinare de acele companii multinaţionale farmaceutice care le finanţează campaniile. Restul sunt vorbe goale.” (Sursa: publicația spaniolă La Vanguardia).

Chimistul Shane Ellison, om de știință cu masterat în chimie organică, fost angajat al Array BioPharma și Eli Lilly, a declarat în mod public:

„Când am lucrat în industria farmaceutică, acolo m-am ciocnit cu respingerea completă a științei. În aceste companii farmaceutice, în interviuri de angajare nu ezitau să spună următoarele: Țineți minte că noi dezvoltăm medicamente pentru a înlătura simptome. Noi nu tratăm. (…) Se pare că toate medicamentele sunt fabricate pentru a reduce populația. (…) Fiind chimist, eram surprins că se fabrică medicamente cu capacitatea de a ucide”.

Pe de altă parte, după cum reiese din documente guvernamentale secrete britanice, de curând declasificate, vaccinurile sunt o farsă pusă la cale de companiile farmaceutice multinaționale. (Sursa: Revista internațională Nexus new times magazine). Și mărturii în acest sens pot continua, fără să afecteze orientarea macabră a trusturilor farmaceutice internaționale.

Eficiența terapeutică a medicamentelor procesate de industria farmaceutică este redusă, în comparație cu efectele secundare dezastruoase pe care le cauzează în planul sănătății umane. Unele substanțe chimice cauzează și stări de dependență la medicamente pe care bolnavul le consumă zilnic.

Efectele curative ale penicilinei, descoperite întâmplător în anul 1928 de către Alexander Fleming, se diminuează pe zi ce trece din cauza modificărilor genetice ale microorganismelor patogene. Virușii și bacteriile cauzatoare de boli și-au dezvoltat o serie de mutații biologice, ceea ce le face rezistente la antibioticele actuale. Industria farmaceutică nu face investiții în sectoare de cercetare, ca să contracareze acest fenomen nefast. Efectele terapeutice ale antibioticelor sunt pe ultima sută de metri și nu s-a făcut nimic pentru înlocuirea acestor medicamente, necesare pentru combaterea unor viruși și bacterii letale. Industria farmaceutică nu este interesată nici de efectele negative pentru sănătatea umană, rezultate în urma combinării ulterioare a unor substanțe chimice din diferite medicamente de sinteză în organismul bolnavului.

Un amic, medic primar, își exprima deunăzi nedumerirea, că pentru tratarea unor boli a prescris același medicament în cazul pacienților bărbați și femei, dar a constatat diferențe notabile privind eficacitatea medicamentelor asupra pacienților săi. Medicul nu era la curent cu faptul că medicamentele produse de industria farmaceutică sunt testate numai pentru bărbați. Datorită psihofiziologiei diferite ale femeilor, vor trebui elaborate în cel mai scurt timp posibil și medicamente destinate femeilor. Este vorba de o neglijență condamnabilă a industriei farmaceutice.

Zi de zi populația planetei este agresată cu sute de reclame prin mass-media scrisă și audio-vizuală, prin care este îndemnată să cumpere medicamente pentru tratamentul diverselor boli de care suferă (sau închipuindu-și că suferă), zădărnicind astfel eforturile medicilor de a prescrie, în cunoștință de cauză, modalități terapeutice individuale. Și nu poate fi oprit acest flagel, din cauză că trusturile de presă colaborează - contra cost - cu industria farmaceutică.

Sursa:http://jurnalparanormal.ro/content/un-secret-teribil-al-industriei-farmaceutice-medicamentele-nu-sunt-elaborate-ca-s%C4%83-vindece

Putin Warns: Western Governments Are Destroying The Planet With Chemtrails For Control And Profit

Russian President Vladimir Putin has accused Western governments of geo-manipulation of the Earth's environment through chemical spraying operations designed to alter the world's climate and poison the population. Russia's Premier was made the statements whilst speaking at a fundraising event and claimed that the spraying of chemicals into the Earth's atmosphere via chemtrails is funded by corporations and sanctioned by governments. 


Putin said that he was "deeply concerned" about the "uneducated risks" of altering our planet's climate and that it posed a "monumental threat" that was "against nature" and all in the pursuit of "population control and profit". 
YNW reports: At a charity fundraiser in his hometown St. Petersburg, President Putin was asked if Western governments' atmospheric spraying operations and weather manipulation programs represent the “greatest assault on the earth's life and health... in human history.” 
Putin said it does not matter if it is “the greatest threat, or the second greatest threat, or the third. What matters is that it is an assault. It is a serious assault.” 
“It is remarkable that the American government is still refusing to acknowledge their operations. The scientific data is there for all to see. How can people demand regulations and controls on operations if the government won't admit these operations exist? It is insulting to people's intelligence.“ 
“It is not only offensive, it is against nature.” 
The feeling in Russia is that Western governments and corporations are flying too close to the sun. But the problem is that they won't be the only ones to get burnt – the earth as a whole will suffer the consequences of their actions. 
As evidence emerges that geoengineering and climate manipulation is damaging the ozone layer, the fear is that the earth will reach a crisis point and will not be able to recover. The poisoned earth, like an incurably diseased body, will be left to die. 
The alternative, according to Putin, is the same as it always has been. Simple, respectful treatment of the earth, water systems, and air. 
Asked if he would advise against his citizens spending time in heavily sprayed areas of the world, Putin said he would not tell people where to enjoy their holidays. 
“But I do encourage people to educate themselves on this issue and make intelligent decisions." 

26 august 2016

INTERVIU CU NIKOLA TESLA

INTERVIU CU NIKOLA TESLA REALIZAT PENTRU REVISTA „IMORTALITY” ÎN ANUL 1899, ÎN LABORATORUL SĂU DIN COLORADO SPRINGS

- Domnule Tesla, aţi dobândit gloria omului care a studiat procesele cosmice. Cine sunteţi dv. domnule Tesla?

- Este o întrebare corectă, domnule Smith, şi o să încerc să vă lămuresc.

- Se spune că sunteţi din țara numită Croaţia, anume din regiunea Lika, unde, împreună cu oamenii, cresc copacii, pietrele şi cerul înstelat. Se spune că satul dv. natal poartă numele unei flori de munte, iar casa în care v-aţi născut se află lângă pădure și biserică.

- E adevărat. Sunt mândru de originea mea sârbă şi de țara mea, Croația.



- Futuriştii spun că secolele XX şi XXI s-au născut în capul lui Nikola Tesla. Ei salută conversia câmpului magnetic şi aduc ode motorului cu inducție. Creatorul lor a fost numit vânătorul care a prins în plasa lui lumina din adâncimile pământului şi războinicul care a capturat focul din cer. Că este părintele curentului alternativ, care va face ca fizica şi chimia să domine jumătate din lume. Industriașii îl va proclama sfântul lor suprem. În laboratorul lui Nikola Tesla a fost prima dată desfăcut un atom și a fost creată o armă care provoacă vibraţii seismice. Acolo au fost descoperite raze cosmice negre. Cinci rase i se vor închina în templul viitorului, pentru că le-a arătat un mare secret: că elementele lui Empedocle pot fi impregnate cu forţele vieţii din eter.

- Da, acestea sunt câteva dintre cele mai importante descoperiri ale mele. Dar sunt un om învins. N-am făcut cel mai important lucru pe care aș fi putut să-l fac.

- Care este acest lucru, domnule Tesla?

- Am vrut să iluminez tot pământul. Există suficientă electricitate pe el ca să devină un al doilea soare. Lumina ar apărea în jurul ecuatorului, ca un inel în jurul lui Saturn. Omenirea nu este pregătită pentru măreție și utilitate. În Colorado Springs am impregnat pământul cu electricitate. La fel putem trezi și celelalte energii, cum ar fi energia mentală pozitivă. Aceste energii există în muzica lui Bach și a lui Mozart, ori în versurile marilor poeți. În interiorul Pământului sunt energii de bucurie, pace şi iubire. Materializarea lor sunt florile care cresc pe el, hrana pe care o obținem de la el şi tot ce ce-l face căminul omului. Am petrecut ani căutând modul în care această energie i-ar putea influenţa pe oameni. Frumuseţea şi mirosul trandafirilor pot fi folosite ca leac, iar razele soarelui, ca hrană. Viaţa are un număr infinit de forme, și datoria oamenilor de ştiinţă este aceea de a o găsi în formele materiei. Trei lucruri sunt esenţiale pentru aceasta. Tot ceea ce fac eu este să le caut. Ştiu că n-am să le găsesc, dar n-am să renunț.

- Care sunt aceste lucruri?

- Primul este hrana. Ce energie stelară sau terestră îi poate hrăni pe cei înfometaţi de pe Pământ? Ce vin poate potoli setea, pentru ca oamenii să se bucure şi să înţeleagă că sunt zei? Al doilea lucru este să distrug puterea răului şi suferinţa din viaţa omului! Acestea apar uneori ca o epidemie în adâncimile spaţiului. În acest secol, boala s-a extins de la Pământ la Univers. Al treilea lucru este acesta: Există un exces de lumină în Univers? Am descoperit o stea care, după legile astronomice şi matematice, ar putea dispărea fără ca ceva să se schimbe. Această stea se află în galaxia noastră. Lumina ei este atât de densă, încât ar putea încăpea într-o sferă mai mică decât un măr, şi în acelaşi timp mai grea decât sistemul nostru solar. Religiile şi filozofiile ne învață că omul poate deveni un Hristos, Buddha sau Zoroastru. Ce încerc eu să demonstrez este revoluţionar şi aproape de neatins. Este ceea ce trebuie făcut în Univers pentru ca fiecare fiinţă să se nască precum un Hristos, Buddha sau Zaratustra. Ştiu că gravitaţia este potrivnică zborului. Intenția mea nu este să fac aparate zburătoare, ci să-l învăţ pe individ să-şi recâștige conştiinţa propriilor aripi. Mai mult, încerc să trezesc energia conţinută în aer. Există izvoarele principale de energie. Ceea ce se consideră a fi spaţiu gol este doar o manifestare a materiei care nu este trezită. Nu există spațiu gol pe această planetă şi nici în Univers... În găurile negre, despre care vorbesc astronomii, se află cele mai puternice surse de energie şi viaţă.

- La fereastra camerei dv. de la hotelul Waldorf-Astoria, la etajul 33, în fiecare dimineaţă vin păsările.

- Oamenii ar trebui să iubească păsările. Asta pentru că au aripi. Și oamenii le-au avut odată, reale și vizibile!

- Din acele zile îndepărtate, când erați în Smiljan, n-ați încetat să încercați să zburați.

- Da, am vrut să zbor de pe acoperiş şi am căzut. Calculele copiilor pot fi greșite. Rețineți că tinerii vor să aibă totul în viaţă!

- Aţi fost vreodată căsătorit? Nu s-a auzit despre vreo femeie de care să fi fost atras. Iar pozele din tinereţe arată că eraţi un bărbat atrăgător.

- Da, nu m-am îndrăgostit. Există două căi: prea multă afecţiune sau deloc. Calea de mijloc serveşte la întinerirea rasei umane. Pe unii bărbaţi, femeile îi alimentează, le întăresc vitalitatea şi spiritul. Pentru alții, a fi singur are acelaşi efect. Eu am ales această a doua cale.

- Admiratorii dv. sunt nemulțumiți de faptul că atacați teoria relativității. Partea ciudată este afirmația dv. cum că materia n-ar avea energie. Dacă totul este încărcat cu energie, unde este ea?

- Mai întâi a fost energia şi apoi materia.

- Domnule Tesla, e ca și când ați spune că v-a născut tatăl dumneavoastră.

- Exact! Cum s-a născut Universul? Materia se creează din energia originară şi eternă, pe care noi o cunoaştem ca „lumina”. Ea a strălucit și așa au apărut stelele, planetele, omul şi totul pe Pământ şi în Univers. Materia este o expresie a formelor infinite ale Luminii, pentru că energia este mai veche decât ea. Există patru legi ale Creaţiei. Prima este aceea că mintea nu poate concepe sau măsura matematic sursa structurii, încurcate şi obscure; în această particulă încape tot Universul. A doua lege este răspândirea întunericului, care este adevărata natură a luminii: din inexplicabil se transformă în lumină. A treia lege este nevoia luminii de a deveni materie de lumină. A patra lege este: nu există nici început și nici sfârşit; cele trei legi anterioare se manifestă mereu, și așa, Creaţia este eternă.

- Fiind ostil teoriei relativităţii, dv. mergeţi atât de departe, încât țineți conferinţe împotriva creatorului ei, în cadrul petrecerilor de zilele dv. de naştere...

- Rețineți: nu există spaţiu curb, ci mintea umană, care nu poate înţelege infinitul şi eternitatea! Dacă relativitatea ar fi clar înţeleasă de însuși creatorul ei, acesta ar câştiga nemurire, chiar şi fizică, dacă asta i-ar face plăcere. Eu sunt parte dintr-o lumină, iar aceasta este o muzică. Lumina umple cele şase simţuri ale mele: o văd, o aud, o simt, o miros, o ating şi o gândesc. A mă gândi la ce este lumina este cel de-al şaselea simţ al meu. Particulele de lumină sunt note muzicale scrise. Un fulger poate fi o întreagă sonată. O mie de fulgere sunt un concert. Pentru acest concert am creat un glob de fulgere care pot fi ascultate pe vârfurile îngheţate ale Himalayei.
Apropo de Pitagora şi de matematici, un om de ştiinţă nu poate şi nu trebuie să încalce aceste două lucruri. Numerele şi ecuaţiile sunt semne care marchează muzica sferelor. Dacă Einstein ar fi auzit aceste sunete, n-ar fi creat teoria relativităţii. Aceste sunete sunt mesaje adresate minţii, care spun că viaţa are sens, că Universul există în perfectă armonie, iar frumuseţea lui este cauza şi efectul Creaţiei. Această muzică este ciclul etern al paradisurilor stelare. Bătăile inimii omului sunt parte din simfonia Pământului. Newton a învăţat că secretul se află în dispoziţia geometrică şi în mişcarea corpurilor cereşti. A admis că în Univers există o legea supremă a armoniei. Spaţiul curb este haos, iar haosul nu este muzică. Einstein este mesagerul epocii de zgomot şi furie.

- Domnule Tesla, dumneavoastră auziţi această muzică?

- O aud tot timpul. Auzul meu spiritual e tot atât de mare cum e cerul pe care-l vedem deasupra noastră. Mi-am mărit auzul natural cu ajutorul radarului. Conform teoriei relativităţii, două linii paralele se întâlnesc la infinit. Prin urmare, curba spaţiului lui Einstein se va îndrepta. O dată creat, sunetul durează pentru totdeauna. Pentru om, el poate dispărea, dar va continuă să existe în linişte, care este cea mai mare putere a omului. Nu, n-am nimic împotriva domnului Einstein. Este o persoană plăcută şi a făcut multe lucruri bune, unele vor deveni parte din muzică. Am să-i scriu şi am să încerc să-i explic faptul că eterul există, iar particulele lui sunt cele care menţin Universul în armonie şi viaţa în eternitate.
Prima cerință este o înaltă conştientizare a misiunii şi a muncii ce trebuie făcută. Aceasta trebuie, chiar şi vag, să existe din primele zile. Să nu avem falsă modestie: arţarul ştie că este un arţar şi tufișul de lângă el ştie că este un tufiș. Când aveam 12 ani, eram sigur că voi ajunge la cascada Niagara. Ştiam din copilărie că voi realiza majoritatea descoperirilor mele, chiar dacă nu-mi era totul clar în minte... A doua condiţie pentru a te adapta este hotărârea. Tot ce-am putut am făcut. Cea de-a treia condiţie a adaptării este orientarea spre toate energiile vitale şi spirituale, adică purificarea de multele lucruri materiale şi dorințe pe care le are omul. Prin urmare, eu n-am pierdut nimic, doar am câştigat. Aşa că mă bucur de fiecare zi şi noapte. Notaţi: Nikola Tesla a fost un om fericit... A patra cerință este să-ți adaptezi corpul fizic la munca pe care o faci.

- Ce vreţi să spuneţi, domnule Tesla?

- În primul rând, menţinerea ansamblului. Corpul uman este o maşinărie perfectă. Eu îmi cunosc circuitul şi ceea ce este bun pentru el. Alimente pe care aproape toată lumea le mănâncă, pentru mine sunt dăunătoare şi periculoase. Uneori vizualizez că toți bucătarii din lume conspiră împotriva mea... Atingeţi-mi mâna.

- E rece.

- Da. Fluxul sanguin poate fi controlat, la fel ca multe alte procese din interiorul și din jurul nostru. De ce sunteţi speriat, tinere domn?

- Mă gândesc la o povestire pe care a scris-o Mark Twain, „Străinul misterios”, o carte minunată despre Satana, inspirată de dumneavoastră.

- Cuvântul „Lucifer” e mai frumos. Domnului Twain îi place să glumească. Odată, în copilărie, m-am vindecat citind cărţile sale. Când ne-am întâlnit aici şi i-am povestit, a fost atât de emoţionat, încât i-au dat lacrimile. Ne-am împrietenit şi venea adesea la laboratorul meu. Odată a cerut să-i arăt o maşinărie care, prin vibraţie, provoacă o senzație de fericire. Era una dintre invenţiile pentru divertisment, ceea ce uneori îmi place să fac. L-am prevenit pe domnul Twain să nu rămână prea mult timp sub acele vibraţii. Nu m-a ascultat şi până la urmă a țâșnit ca o săgeată, ţinându-se de pantaloni, într-o anumită încăpere. A fost al naibii de amuzant, dar mi-am păstrat seriozitatea.
Pentru a-ți adapta circuitul fizic, în afară de alimente, visele sunt foarte importante. După o muncă lungă şi obositoare, care necesită un efort supraomenesc, o oră de somn mă reface complet. Am căpătat abilitatea de a-mi controla somnul, de a adormi şi a mă trezi când îmi propun. Dacă fac ceva ce nu înţeleg, mă forţez să gândesc la lucrul acela în somn, și așa găsesc o soluţie.
A cincea condiţie a adaptării este memoria. Probabil că la majoritatea oamenilor creierul este păstrătorul cunoştinţelor despre lume şi al celor dobândite pe durata vieţii. Creierul meu este ocupat cu lucruri mai importante decât amintirile, el alege ceea ce-i trebuie la un moment dat. Totul e în jurul nostru. Tot ce-am văzut, auzit, citit şi învăţat odată ne însoţeşte sub formă de particule de lumină. Pentru mine, aceste particule sunt supuse şi fidele. „Faust” de Goethe este cartea mea preferată. Am învățat-o pe de rost, în germană, când eram student; pot și acum s-o reproduc. Tot așa, ani de zile mi-am ținut invențiile în cap, după care le-am realizat.

- Aţi menţionat deseori puterea vizualizării.

- Ar trebui să-i mulțumesc vizualizării pentru tot ce am inventat. Întâmplările din viaţa mea şi invenţiile mele sunt reale în faţa ochilor mei, vizibile ca orice obiect sau fenomen. În tinereţe mi-era teamă, pentru că nu știam ce mi se întâmplă, dar mai târziu am învăţat să mă folosesc de această putere ca de un talent excepţional şi un dar. L-am alimentat şi 1-am păzit cu gelozie. Tot prin vizualizare am făcut corecțiile necesare la majoritatea invenţiilor mele, finalizându-le în acest fel. Vizualizând, am rezolvat mental ecuaţii matematice complexe. Datorită acestui dar pe care îl am, mi se va acorda rangul de Înalt Lama în Tibet. Vederea şi auzul meu sunt perfecte, îndrăznesc să spun chiar mai puternice decât la alţii. Aud tunetul de la 150 mile distanţă (n.tr.: aprox. 240 km) şi văd pe cer culori pe care alţii nu le pot vedea. Această extensie a vederii și auzului o am din copilărie. Mai târziu mi-am dezvoltat-o în mod conştient.

- În tinereţe aţi fost grav bolnav de mai multe ori. Este boala o nevoie de adaptare?

- Da. Uneori este rezultatul oboselii, al epuizării forţei vitale, alteori este purificarea minţii şi a corpului de toxinele pe care le-am acumulat. E necesar ca omul să sufere din când în când. Sursa majorității bolilor se află în spirit. Prin urmare, spiritul poate vindeca aproape toate bolile. Când eram student, am fost bolnav de holeră, boală care a devastat regiunea Lika. M-am vindecat deoarece tatăl meu mi-a dat voie, în sfârşit, să studiez tehnologia, care era viaţa mea. Pentru mine, iluziile nu au fost o boală, ci capacitatea minţii de a penetra dincolo de cele trei dimensiuni ale Pământului. Am avut iluzii toată viaţa şi le-am primit ca pe orice alt fenomen din jurul nostru. Odată, în copilărie, mă plimbam pe malul râului cu unchiul meu şi i-am spus: „Din apă o să iasă un păstrăv; o să arunc o piatră şi o să-l prind”. Aşa s-a şi întâmplat. Speriat şi surprins, unchiul meu a exclamat: Va retro, Satan! [Piei, drace!]. Era un om educat şi vorbea latina... Eram la Paris când am văzut moartea mamei mele. În cerul plin de lumină şi de muzică pluteau creaturi minunate. Una dintre ele semăna cu mama mea, și mă privea cu o dragoste infinită. Când viziunea a dispărut, am ştiut că mama mea murise.

- Care este cea de-a șaptea adaptare?

- Să știi cum să transformi energia mentală şi vitală în ceea ce vrei şi să ajungi să deții controlul asupra tuturor simțurile. Hinduşii o numesc Kundalini-Yoga. Aceste abilități pot fi învățate după ani de zile, sau te naști cu ele. Eu, pe cele mai multe le am din naştere. Ele sunt în strânsă legătură cu energia sexuală, a doua cea mai răspândită din univers. Femeia este cel mai mare hoț al acestei energii și astfel, al puterii spirituale. Am știut asta mereu, și de aceea am fost vigilent. Astfel, am creat din mine ce am vrut: o mașină gânditoare și spirituală.

- A noua adaptare, domnule Tesla?

- Să faci totul, în fecare zi, în fiecare moment, să nu uiți cine ești și de ce te afli pe Pământ. Există oameni extraordinari, care luptă cu bolile, cu sărăcia sau cu societatea care-i rănește cu prostia ei, cu neînțelegerea, cu persecuțiile și cu alte probleme de care este plină țara, ca o mlaștină de insecte. Există mulți îngeri căzuți pe Pământ.

- Care este cea de-a zecea adaptare?

- Este cea mai importantă. Scrieți că domnul Tesla s-a jucat. Că și-a petrecut toată viața jucându-se și că i-a făcut plăcere.

- Domnule Tesla, are aceasta legătură munca și descoperirile dv.? Este un joc?

- Da, băiete dragă. Ce mult mi-a plăcut să mă joc cu electricitatea! Și acum mă trec fiori când aud povestea grecului care a furat focul. O poveste teribilă despre vulturi ciugulindu-i ficatul și despre rezistență. Oare Zeus n-avea suficiente fulgere și tunete și a fost afectat de un furt mărunt? E aici ceva care nu se leagă. Fulgerele sunt cele mai frumoase jucării care există. Nu uitați să subliniați în textul dv. că Nikola Tesla a fost primul om care a descoperit fulgerul.

- Domnule Tesla, vorbiți despre îngeri și adaptarea lor la condițiile de pe Pământ.

- Oare? E același lucru. Puteți scrie așa: a îndrăznit să ia asupra sa prerogativele lui Indri, Zeus și Perun [n.tr.: zeul fulgerului în mitologia slavă]. Imaginați-vă pe unul dintre acești zei în costum negru, de seară, cu joben și mănuși albe de bumbac, pregătind tunete, fulgere și cutremure pentru elita orașului New York!

- Cititorilor le place umorul ziarului nostru. Îmi creați confuzie când spuneți că descoperirile dv., care aduc imense beneficii pentru oameni, au fost un joc. Mulți se vor uita încruntați.

- Problema e că lumea ia totul prea în serios. Dacă n-ar face asta, ar fi mai fericită și ar trăi mai mult. Un proverb chinez spune că seriozitatea scurtează viața. Pentru ca cititorii publicației dv. să nu se încrunte, să ne întoarcem la lucrurile pe care le consideră ei importante.

- Le-ar plăcea să afle care este filozofia dumneavoastră.

- Viața e un ritm ce trebuie înțeles. Eu îl simt și mă las condus și dezmierdat de el. E ceva plăcut, care mi-a dat toată cunoașterea pe care o am. Tot ce trăiește se afă într-o relație profundă și minunată: omul și stelele, amibele și soarele, inima și circulația unui număr infnit de lumi. Aceste legături sunt indestructibile, dar pot favoriza și crea noi legături în lume, care nu le alterează pe celelalte. Cunoașterea vine din spațiu. Vederea noastră e perfectă. Avem doi ochi: cel pământesc și cel spiritual. Ar fi bine să devină unul singur. Universul e viu în toate manifestările lui, ca un animal gânditor. Piatra e o ființă gânditoare și simțitoare, ca și plantele, animalele și omul. O stea ce strălucește e vizibilă, iar dacă n-am fi aroganți, i-am înțelege și limbajul și mesajul. Respirația, ochii și urechile omului trebuie să se sincronizeze cu respirația, ochii și urechile Universului.

- Când spuneți asta, mi se pare că aud texte budiste sau taoiste.

- Așa este! Asta înseamnă că există o cunoaștere generală și un adevăr pe care omul l-a deținut mereu. Din experiența și senzația mea, Universul are o singură substanță și o singură energie supremă, cu un număr infnit de manifestări ale vieții. Cel mai bine ar fi ca descoperirea naturii secrete să o reveleze pe cealaltă. Ele nu pot fi ascunse, există în jurul nostru, dar suntem orbi și surzi față de ele. Dacă ne legăm emoțional de ele, vor veni singure la noi. Există o mulțime de mere, dar un singur Newton. El a avut nevoie de un singur măr, care să cadă în fața lui.

- Vă pun o întrebare care ar fi putut fi pusă la începutul acestei conversații: Ce a fost pentru dv. electricitatea?

- Totul este electricitate. La început a fost lumina, izvor nesfârșit din care a ieșit materia, distribuită apoi în toate formele care alcătuiesc Universul și Pământul, cu toate aspectele sale de viață. Negrul este adevărata față a Luminii, numai că noi nu vedem asta. Lumina este observabilă grație omului și celorlalte creaturi. Una dintre particulele Universului posedă lumină, căldură, forță nucleară, radiație, chimie, mecanică și energie neidentifcată încă. Și are puterea de a mișca Pământul pe orbita sa. Este adevărata pârghie a lui Arhimede.

- Domnule Tesla, sunteţi obsedat de electricitate.

- Sunt electricitate. Sau, dacă preferaţi, sunt electricitate în formă umană. Şi dumneavoastră sunteţi electricitate, domnule Smith, dar nu vă daţi seama.

- De aceea puteți suporta descărcări de un milion de volţi prin corpul dv?

- Imaginaţi-vă un grădinar atacat de ierburi. Ar fi o nebunie! Corpul şi creierul omului sunt făcute dintr-o mare cantitate de energie. Cea mai multă electricitate se află în minte. Energia, care este diferită de la om la om, este ceea ce face din fiinţa umană „eu” sau „suflet”. Sufletul plantei este sufletul mineralelor şi al animalelor. Funcționarea creierului și moartea se manifestă în lumină. În tinereţe, ochii mei erau negri, acum sunt albaştri și, pe măsură ce timpul trece, iar tensiunea creierului devine mai puternică, vor fi deveni albicioși. Albul este culoarea cerului. Într-o dimineață, la geamul meu a venit o porumbiță alb, căreia îi dădeam să mănânce. Voia să mă anunțe că e pe moarte. Din ochii ei ieşeau şuvoaie de lumină. N-am văzut niciodată în ochii vreunei creatura atâta lumină ca în ochii acelei porumbițe.

- Personalul din laboratorul dv. vorbeşte de scânteieri de lumină, flăcări şi fulgere ce apar dacă sunteţi supărat sau cumva în pericol.

- E vorba despre o descărcarea psihică sau o avertizare să fiu atent. Lumina a fost mereu de partea mea. Ştiţi cum am descoperit câmpul magnetic rotativ şi motorul cu inducţie, care m-au făcut celebru când aveam 26 de ani? Într-o seară de vară, în Budapesta, am privit împreună cu prietenul meu Sigetijem apusul soarelui. Mii de flăcări se roteau în mii de culori arzătoare. Mi-am amintit de Faust şi am recitat din versurile lui, și atunci, ca într-o ceaţă, am văzut câmpul magnetic rotindu-se şi motorul cu inducţie. Le-am văzut în Soare.

- Personalul hotelului spune că în momentul trăsnetului vă izolaţi în cameră şi vorbiţi singur.

- Da, vorbesc cu fulgerul şi cu tunetul.

- Cu ele? În ce limbă, domnule Tesla?

- În majoritatea cazurilor, în limba mea maternă. Aceasta are, mai ales în poezie, cuvinte şi sunete care o fac potrivită în acele momente.

- Cititorii revistei noastre v-ar fi foarte recunoscători dacă le-aţi explica asta.

- Sunetul există nu doar în tunet şi fulger, ci şi în transformarea lui în lumină şi culoare. O culoare poate fi ascultată. Limbajul înseamnă cuvinte, e alcătuit din sunete şi culori. Fiecare tunet şi fulger este diferit şi are un nume. Unora le-am pus numele celor care mi-au fost apropiaţi în viaţă, sau ale celor pe care-i admir. În strălucirea cerului şi a tunetului trăiesc mama mea, sora mea, fratele meu Daniel, poetul Jovan Jovanović Zmaj şi alte persoane din istoria sârbilor. Apoi, nume ca Isaia, Ezekiel, Leonardo, Beethoven, Goya, Faraday, Puşkin sunt ale fulgerelor și tunetelor care nu contenesc toată noaptea, aducând pe pământ ploaia cea prețioasă sau arzând copaci și sate. Există și fulgere şi tunete extrem de strălucitoare şi puternice, care revin, iar eu le recunosc dintr-o mie.

- Pentru dumneavoastră, ştiinţa și poezia sunt acelaşi lucru?

- Sunt cei doi ochi ai omului. William Blake spunea că Universul s-a născut din imaginaţie și că va exista atâta timp cât va exista ultimul om pe pământ. El este roata cu care astronomii pot aduna stelele tuturor galaxiilor. Este energie creatoare, identică cu energia luminii.

- Pentru dumneavoastră, imaginaţia este mai reală decât viaţa însăşi?

- Ea dă naștere vieţii. M-am hrănit cu gândurile mele, am învăţat să-mi controlez emoţiile, visele şi viziunile. Mi-am prețuit și mi-am hrănit mereu entuziasmul. Mi-am petrecut toată lunga mea viață în extaz. Aceasta a fost sursa fericirii mele. M-a ajutat pe parcursul acestor ani să fac faţă muncii, ceea ce a fost suficient pentru cinci vieţi. Cel mai bine e să lucrezi noaptea, la lumina stelelor, datorită legăturii strânse dintre noi și ele.

- Aţi spus că eu, ca orice fiinţă, sunt lumină. Asta mă măgulește, dar mărturisesc că nu înţeleg.

- De ce trebuie să înţelegeţi? E de-ajuns să credeţi. Totul este lumină. Într-una dintre razele ei este destinul unei naţiuni. Fiecare naţiune are propria ei rază în acest mare izvor de lumină pe care-l vedem, Soarele. Şi rețineți: niciun om care a existat n-a murit. S-a transformat în lumină şi în felul acesta continuă să existe. Secretul este faptul că particulele de lumină își refac starea lor originară.

- Asta se numește înviere!

- Eu prefer s-o numesc întoarcere la o energie anterioară. Hristos şi alți câțiva știau secretul. Caut acum modalitatea prin care să conserv energia umană. Este o formă de lumină, uneori exact ca lumina cerească. Nu o caut pentru mine, ci pentru binele tuturor. Cred că descoperirile mele fac viața oamenilor mai uşoară şi mai suportabilă şi-i canalizează spre spiritualitate şi moralitate.

- Credeţi că timpul poate fi suprimat?

- Nu chiar, deoarece prima caracteristică a energiei este aceea că se transformă, este într-o continuă transformare, ca norii taoiştilor. Totuşi, este posibil ca omul să-şi păstrează conştiinţa după viaţa terestră. În fiecare colţ al Universului există energii vitale; una dintre ele este nemurirea, a cărei origine este în afara omului şi-l aşteaptă. Universul este spiritual; noi suntem doar la jumătatea acestui drum. Universul este mult mai mult decât credem noi că știm, dar nu-i cunoaştem natura şi modul de a ne armoniza viaţa cu el. Eu nu sunt un om de ştiinţă. Știinţa este probabil cea mai convenabilă cale de a găsi un răspuns la întrebarea care m-a bântuit mereu şi mi-a transformat zilele și nopțile în foc.

- Care este această întrebare?

- Cum vă strălucesc ochii! Ceea ce vreau eu să ştiu este ce se întâmplă cu o stea căzătoare când soarele dispare... Stelele cad ca praful sau sămânţă în această lume sau în alta, iar soarele se dispersează în minţile noastre, în vieţile fiinţelor. Se va naște el ca o nouă lumină sau un vânt cosmic, dispersat în infinit? Înţeleg că asta trebuie să facă parte din structura Universului. Totuşi, una dintre aceste stele şi unul dintre aceşti sori, chiar şi cel mai mic, se conservă.

- Dar vă daţi seama că acest lucru este necesar şi face parte din alcătuirea lumii...

- Când un om devine conştient, ținta lui trebuie să fie aceea de a alerga după o stea căzătoare şi a încerca s-o prindă. Va înţelege că de aceea i-a fost dată viața şi va fi salvat. În cele din urmă, stelele vor putea fi prinse.

- Şi ce se va întâmpla atunci?

- Creatorul va râde și va spune: „Steaua cade doar pentru ca tu s-o urmăreşti şi s-o prinzi”.

- Nu sunt toate acestea opusul durerii cosmice, pe care o menţionaţi atât de des în scrierile dv.? Şi ce este durerea cosmică?

- Nu, deoarece suntem pe Pământ... Este o boală de a cărei existenţă marea majoritate a oamenilor nu sunt conştienți. De aici, multe alte boli, suferinţă, sărăcie, rău, războaie şi tot ce face viaţa umană absurdă şi oribilă. Această boală nu poate fi vindecată total, dar conştiinţa de sine o face mai puţin complicată şi periculoasă. De fiecare dată când una dintre persoanele apropiate şi dragi mie au fost în suferință, am simţit durere fizică. Asta se întâmplă deoarece corpurile noastre sunt făcute din aceeași materie, iar sufletele noastre sunt legate prin fire indestructibile. Tristeţea de neînţeles care ne cuprinde uneori înseamnă că undeva, pe cealaltă parte a planetei, un copil sau un om generos a murit. În anumite perioade întregului univers îi este silă de el și de noi. Dispariţia unei stele şi apariţia cometelor ne afectează mai mult decât ne putem închipui. Relaţiile dintre creaturile Pământului sunt mai puternice. Datorită sentimentelor şi gândurilor noastre, floarea va mirosi şi mai frumos sau se va scutura în linişte. Trebuie să aflăm aceste adevăruri, pentru a ne vindeca. Remediul se află în inimile noastre şi, în egală măsură, în ale animalelor și în tot ceea ce numim Univers.

Sursa: http://frumoasaverde.blogspot.ro/2016/08/interviu-cu-nikola-tesla-video-ro.html

30 martie 2016

Tom Shadyac - I AM


I AM (2011)

"I am (Eu Sunt) este un film documentar scris, narat si regizat de Tom Shadyac. Documentarul exploreaza calatoria personala a lui Shadyac din urma unui accident cu bicicleta din 2007, “natura umanitatii/dimensiunea omului” si “dependenta de materialism mereu crescanda a lumii”.

Filmul realizat de Shadyac cu o echipa de patru oameni, contrasteaza brusc cu lucrarile umoristice anterioare ale lui. In urma accidentului cu bicicleta Shadic sufera de “sindromul post traumatic” experimentand luni de zile dureri de cap si hipersensibilitate la lumina si zgomot. Sindromul a a urmat efectelor cumulative ale ranilor la cap capatate anterior la surfing, biciclism montan si basket.

In 2011 un articol din New York Times sustinea:
“simptomele unei comotii nu dispar”.
Ceva ca un simplu mers la bacanie era durerors pentru Shadyac, al carui creier era incapabil sa filtreze anumiti stimuli. Dupa ce tratamentele medicale au esuat in al ajuta el s-a izolat complet dormind in camaruta/ baia sa si capitonand ferestrele casei lui mobile cu draperii negre. Pe masura ce simptomele in sfarsit incepeau sa se potoleasca, regizorul a dorit sa impartaseasca cercetarea sa launtrica, iar modul cel mai bun pe care l-a stiut a fost filmul."
SURSA: http://www.trezireainteligentei.ro

In documentar, Tom intervieveaza oameni de stiinta, lideri religiosi, ecologisti si filozofi printre care ii includem pe: David Suzuki, Desmond Tutu, Noam Chomsky, Lynne McTaggart, Elisabet Sahtouris, Howard Zinn, Thom Hartmann, Dean Radin si multi altii.
Filmul pune doua intrebari centrale: "Ce este gresit cu lumea?" si "Ce putem face noi legat de asta?" Filmul este despre "conectivitatea umana, fericire si spiritul uman" si exploreaza călătoria personală a lui Tom Shadyac, natura umanității și dependența acesteia de materialism.
Filmul ajunge la niste concluzii extrem de interesante printre care enumeram urmatoarele; cooperarea, empatia si compasiunea sunt calitatile intrinseci ale fiintei umane, calitati pe care omul si le erodeaza in timp in societatea competitionala si consumerista actuala. Separarea este o iluzie, iar noi suntem cu totii permanent interconectati. Senzatia de separare este cea care sta la radacina tuturor disfunctionalitatilor societatii actuale. Ceea ce facem fiecare dintre noi, individual, chiar afecteaza la nivel global omenirea. "I am" vine de la ideea ca suntem cu totii responsabili de ceea ce se intampla acum in lume, iar solutia este simpla, dar si complicata in acelasi timp: DRAGOSTEA.

"All we need is love" - John Lenon

La premieră filmul a obținut 20 de minute de aplauze în picioare.



Tom Shadyac este recunoscut pentru regizarea celebrelor filme "Ace Ventura: Detectivul lui Pește", filmul care i-a facut celebrii atat pe Tom cat si pe Jim Carrey, cu care a mai lucrat și la filmele: Bruce Almighty (Dumnezeu pentru o zi), Liar Liar (Mincinosul mincinosilor) si celelalte filme din seria Ace Ventura. A mai lucrat cu Eddie Murphy la seria "Profesorul trasnit"; cu Kevin Costner la filmul "Dragonfly", cu Steve Carell si Morgan Freeman la "Evan Almighty" (Evan Atotputernicul), urmarea la Bruce Almighty, dar poate cel mai important film este "Patch Adams" cu Robbin Williams (un film aflat in top 5 al preferintelor noastre).

Sursa: http://fymaaa.blogspot.ro/2016/03/tom-shadyac-eu-sunt-29032016.html

11 martie 2016

Dr. Pim van Lommel - Constiinta si experientele la limita mortii



Cu o experiență de peste douăzeci de ani ca cardiolog, Dr. Pim van Lommel a studiat experiențe în apropierea morții la pacienți care au supraviețuit unui stop cardiac. Lucrarea sa, descrisă într-un studiu din 2001, publicată în revista The Lancet și cartea sa din 2007: Conștiința dincolo de viață, Știința și Experiențele în apropierea morții, oferă exemple despre cum conștiința de veghe nu coincide întotdeauna cu funcționarea creierului nostru, și arată că este posibil ca oamenii să experimenteze o anumită formă de conștiință, separată de corp.

În acest interviu, Pim van Lommel descrie cercetările sale și pătrunde în taina experienței de moarte, ceea ce el numește o conștiință sporită care apare în momentul când creierul încetează să mai funcționeze. El compară detaliile furnizate de către pacienții cu stop cardiac la o imagine din mecanica cuantica a universului, unde totul este conectat și nu există nici spațiu și timp distinct.

"Oamenii experimentează inconștiența într-o dimensiune în care timpul și spațiul nu mai joacă nici un rol", spune van Lommel. "Totul este acolo. Trecutul, prezentul și viitorul sunt incluse în această dimensiune a conștiinței. Dimensiunea este iubirea necondiționată și înțelepciunea. În această dimensiune, există doar subiectul, și totul este conectat instantaneu. "

Spre deosebire de pacienții în comă ce își amintesc conversațiile ce au avut loc în apropiere, în timp ce au fost în stare de inconștiență, pacienții care au avut o experiență în apropierea morții nu afișează nici o activitate cerebrală, contestând ipoteza că conștiința este un produs al funcționării creierului.

"Creierul nu produce conștiință, dar facilitează conștiința", spune van Lommel. "Aceasta face să fie posibilă experimentarea conștiinței noastră de veghe, conștiința pe care o avem în mod normal, în timp ce suntem treji."

Deși putem experimenta conștiința ca localizată în creier în timp ce suntem treji, conștiința este peste tot; este ceea ce van Lommel se referă ca la conștiința ne-locală. În opinia sa, creierul acționează ca un dispozitiv emisie-recepție, luând informații de la conștiința ne-locală și transmițând apoi la creier și corp. Experiențele în apropierea morții permite oamenilor să atingă și experimenteze această conștiință ne-locală direct, fără limitările creierului și a corpului, într-un mod non-dual. "Este o experiență de unitate, a unității", spune van Lommel.
"Totul este conectat."

Interviul cu Pim van Lommel, cuprinde următoarele întrebări :

* Ne puteți vorbi despre cercetarea experimentelor la limita morții ? Oare conștiința este prezentă în absența activității cerebrale ? Putem măsura o experiență la limita morții ? Oare creierul produce conștiința ? Oare conștiința este încorporată în geometria spațio-temporală ? Oare există vreun "eu" după moarte ? Oare putem face diferența dintre conștiință și viață ? Oare experiențele la limita morții reprezintă un fenomen nou ? Oare reîncarnarea este posibilă ? Oare experiențele la limita morții și cele non-duale sunt comparabile ? Încotro se îndreaptă cercetarea dumneavoastră ? Oare descoperirea dumneavoastră poate ajuta omenirea să scape de cea mai mare teamă ? *




Sursa: http://viatamergeinaintepenet.blogspot.ro/2015/02/interviul-saptamanii-30-pim-van-lommel.html

14 februarie 2016

Este stiinta un sistem de credinta?

Motto: Important este să nu încetezi niciodată să-ți pui întrebări. Albert Einstein

Ați fost tentați vreodată să vă puneți la îndoială gândurile, convingerile sau cunoștințele căpătate de-a lungul vieții? Puțini dintre noi fac asta, pentru că în viața de adult am decis deja că modul în care gândim este cel corect, cel care ne ține funcționali, adaptați la rutina vieții, și care, mai ales, ne reprezintă. Când devenim maturi, mintea se închide. Ne-am atașat emoțional față de propriile credințe și puține sunt lucrurile de care ne mai îndoim. Nu ne mai gândim că, de fapt, am aderat la un sistem de credințe, însușindu-ne adevărurile altora.

Un „sistem de credință” este definit ca suma convingerilor despre natura divinului. Este o noțiune care se referă la întregul sistem de valori spirituale și informaționale, pe care l-am primit moștenire din generație în generație, prin părinți, profesori, filozofi, cercetători. În copilărie ne sunt inculcate o serie de convingeri și programe mentale, dintre care multe nu ne sunt deloc utile pe parcursul vieții și chiar ne blochează gândirea critică. Astfel, la maturitate nu mai suntem atenți la noi, la ce se întâmplă în jurul nostru, la legile firii. Nu mai cercetăm, nu mai descoperim și nu mai învățăm nimic. Îi lăsăm pe oamenii de știință să se ocupe de asta, după care așteptăm să ne informeze și pe noi.

Știința este un ansamblu de cunoștințe despre natură și societate, căpătate în urma unor studii sistematice și a unor metode specifice de investigație. Ea presupune gândirea liberă, verificarea ipotezelor și evidențierea rezultatelor. Din păcate însă, pentru cei mai mulți savanți, știința a devenit mai degrabă un sistem de credință, decât o metodă de cercetare. Cel puțin aceasta este părerea cunoscutului biolog și autor britanic Rupert Sheldrake, care în ultimii ani a explorat natura cvasi-religioasă a științei moderne, reușind să se elibereze de sub vraja ei dogmatică.



În prezent, Rupert Sheldrake, autor a peste 80 de lucrări științifice și 10 cărți, inclus în topul primilor 100 de gânditori ai secolului XXI de către Institutul Duttweiler din Zürich, este etichetat drept un om de știință eretic. Deține toate acreditările posibile în cadrul comunității științifice, printre care titlul de doctor în biochimie acordat de Universitatea Cambridge și absolvent al cursurilor de filozofie și istoria științelor de la Universitatea Harvard. Cu toate acestea, el afirmă că majoritatea savanților contemporani au aderat, fără să-și dea seama, la anumite adevăruri bazate, de fapt, pe credință, și nu pe dovezi, ceea ce limitează progresul științific. Neuroștiința, de pildă, admite că memoria există sub formă de urme fizice în creierul nostru, deși aceste urme n-au putut fi niciodată puse în evidență. În schimb, dr. Sheldrake sugerează că amintirile vin spre noi ca un fel de rezonanță din trecut. „Ne acordăm la trecut, spune el, iar creierul nostru este mai degrabă un receptor TV, decât un videorecorder”.



În cartea sa, A New Science of Life - Morphic Resonance (O nouă știință a vieții - Rezonanța morfică) dr. Sheldrake citează experimentele efectuate pe șoareci pe o perioadă de 50 de ani, ce par să dovedească această rezonanță. Astfel, o dată ce șoarecii aflați într-o regiune geografică sunt învățați să facă un anumit lucru, șoarecii din alte regiuni învață același lucru de zece ori mai repede. „Aceasta nu este doar o statistică marginală, ci un fapt impresionant, notează dr. Sheldrake în cartea sa. Oricare dintre teoriile privind memoria ar fi cea corectă, comunitatea științifică trebuie să fie receptivă la ambele posibilități. Iar dacă savanții ajung la concluzia că vechea explicație este o dogmă și nu un fapt, domeniul de cercetare a memoriei ar trebui să rămână deschis. A descuraja sau a interzice alte direcții de investigare pentru că noi credem că concluziile noastre sunt singurele valabile înseamnă a avea o atitudine monopolistică. E ca și cum am spune că toate industriile trebuie să se afle în mâna statului și să nu existe nicio competiție. Nu așa se progresează, nici în economie și nici în știință”.

Ca să-și ilustreze acest punct de vedere, Rupert Sheldrake se folosește tot de o analogie. Mulți spun că științei ar trebui să i se acorde tot creditul, deoarece și-a dovedit succesul în numeroase domenii. Sheldrake este de acord că știința a reușit în crearea de aparate, mașinării, dispozitive, dar spune că a eșuat în explicarea multor fenomene și aspecte importante ale vieții, cum ar fi mintea umană. E ca și cum ai spune că regimul comunist din Uniunea Sovietică a fost un succes deplin deoarece a reușit să producă rachete și arme nucleare.

Între argumentele celor care-l numesc eretic, și cărora dr. Sheldrake trebuie să le facă față, cel mai frecvent este acela că știința actuală, bazată pe gândirea convențională, va fi capabilă în cele din urmă să explice totul, chiar dacă în momentul de față nu poate. În fața acestui reducționism științific, dr. Sheldrake folosește termenul inventat de filozoful Karl Popper: promissory materialism – materialismul promis, un fel de poliță în alb. În acest sens, el dă exemplul dezbaterii pe care a avut-o cu biologul materialist Lewis Wolpert pe tema proiectului de mare anvergură numit „Genomul uman”. În anul 2009, Wolpert afirma că, datorită acestui proiect, în curând vom fi capabili să prezicem fiecare detaliu al unei ființe umane, inclusiv anormalitățile. Întrebat ce înseamnă pentru el „curând”, a răspuns: 100 de ani. „Asta e cam cum ai spune că sfârșitul lumii va veni peste 100 de ani. Nu este o afirmație verificabilă, nu este știință. Este un act de credință, spune dr. Sheldrake. Știința ar trebui ca, în sfârșit, să admită că noi, oamenii, suntem în egală măsură ființe spirituale, cu suflete care există într-o lume spirituală, și ființe materiale, cu corpuri și creiere care există într-o lume materială”.

Cu asemenea convingeri, nu-i de mirare că dr. Rupert Sheldrake a fost etichetat de comunitatea științifică drept eretic.

Sursa: http://frumoasaverde.blogspot.ro/2016/02/este-stiinta-un-sistem-de-credinta.html



Himera științei (RO) de frumoasaverde

4 februarie 2016

Frica ucide - Bruce H. Lipton, PhD

Gândurile pozitive sunt o cerinţă biologică pentru o viaţă fericită şi sănătoasă. Evoluţia ne-a oferit o mulţime de mecanisme de supravieţuire. În linii mari, acestea pot fi împărţite în două categorii: creștere şi protecţie. Acestea sunt comportamentele fundamentale de care are nevoie organismul ca să supravieţuiască. Sunt sigur că ştiţi cât de important e să vă protejaţi. Dar s-ar putea să nu vă daţi seama că dezvoltarea şi creşterea sunt esenţiale pentru supravieţuire, chiar dacă sunteţi adult şi aţi atins înălţimea maximă pe care o puteţi avea. În fiecare zi, miliarde de celule din corpul vostru se uzează şi trebuie înlocuite. De exemplu, toată căptuşeala de celule a intestinului este înlocuită la fiecare 72 de ore. Pentru a menţine acest flux continuu de celule, în fiecare zi, corpul vostru trebuie să cheltuiască o cantitate de energie semnificativă.

Prima dată mi-am dat seama cât de important este comportamentul de creştere şi cel de protecţie în laborator, acolo unde observaţiile mele asupra celulelor m-au condus, de atâtea ori, la revelaţii profunde despre corpul pluricelular al omului. Atunci când clonam celule endoteliale umane, acestea se retrăgeau din calea toxinelor pe care le introduceam în vasul de cultură, la fel cum oamenii se dau la o parte din calea leilor în savană şi a hoţilor pe aleile întunecate. De asemenea, celulele gravitau către substanţele nutritive, la fel cum oamenii gravitează către micul dejun, masa de prânz, cină sau iubire. Aceste mişcări opuse definesc cele două reacţii celulare de bază la stimulii din mediu. Gravitarea către un semnalul care sprijină viaţa (cum ar fi substanţele nutritive) caracterizează reacţia de dezvoltare, creştere; îndepărtarea de semnale ameninţătoare, cum ar fi toxinele, este caracteristică reacției de protecţie. De asemenea, trebuie remarcat că unii stimuli din mediu sunt neutri şi nu provoacă nici o reacţie de dezvoltare, nici una de protecţie.

Cercetările mele la Stanford au arătat că aceste două comportamente, dezvoltare și protecţie, sunt esenţiale şi pentru supravieţuirea organismelor pluricelulare, cum ar fi oamenii. Dar cu aceste mecanisme de supravieţuire opuse există o problemă. Cele care sprijină dezvoltarea şi cele care sprijină protecţia nu pot funcţiona în mod optim în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, celulele nu se pot apropia şi îndepărta simultan. Celulele din vasele de sânge, pe care le-am studiat la Stanford, prezentau o anumită anatomie microscopică pentru a-şi asigura hrana şi o alta, cu totul diferită, pentru reacţia de protecţie. Lucrul pe care nu-l puteau face aceste celule era să prezinte concomitent ambele configuraţii.

Printr-o reacţie similară cu cea manifestată de celule, oamenii îşi restricţionează, inevitabil, comportamentul de dezvoltare atunci când trec pe modulul de protecţie. Dacă fugi de un leu, nu este o idee prea bună să-ţi cheltui energia cu dezvoltarea. Pentru a supravieţui, adică pentru a scăpa de leu, faci apel la toată energia pe care o ai, pentru a declanșa o reacţie de „luptă sau fugi”. Redistribuirea rezervelor de energie pentru a alimenta reacţia de protecţie duce, inevitabil, la o inhibare a procesului de dezvoltare. Pe lângă faptul că energia este deviată pentru a sprijini ţesuturile şi organele necesare în reacţia de protecţie, mai există şi un alt motiv pentru care dezvoltarea este inhibată. Procesele de creştere necesită un schimb deschis între un organism şi mediul său. De exemplu, hrana este ingerată, iar reziduurile sunt eliminate prin excreţie, însă protecţia necesită închiderea sistemului, pentru a apăra organismul de ameninţarea percepută. Inhibarea proceselor de dezvoltare este istovitoare şi prin faptul că procesul de creştere nu doar consumă, ci și produce energie. Ca urmare, o reacţie de protecţie prelungită inhibă crearea energiei care susţine viaţa. Cu cât rămâneţi mai mult pe un mod de protecţie, cu atât mai mult vă compromiteţi dezvoltarea. Practic, este posibil să vă închideţi procesele de dezvoltare complet, încât expresia „speriat de moarte” să devină un fapt real.

Din fericire, cei mai mulţi dintre noi nu ajungem la punctul în care să fim „speriaţi de moarte”. Spre deosebire de organismele unicelulare, reacţia de dezvoltare/protecţie la cele pluricelulare nu este un mecanism de genul sau/sau - nu toate cele 50 de miliarde de celule ale noastre trebuie să aibă, în acelaşi timp, atât funcţia de dezvoltare, cât şi pe cea de protecţie. Proporţia de celule implicate într-o reacţie de protecţie depinde de gravitatea ameninţării percepute. Puteţi supravieţui cu stresul unor ameninţări, însă inhibarea cronică a mecanismelor de creştere vă compromite serios vitalitatea. De asemenea, este important de menţionat că, pentru a experimenta o vitalitate deplină, e nevoie de mai mult decât să scăpaţi de factorii de stres din viaţa dv., Într-un continuum de dezvoltare şi protecţie, eliminarea acestor factori nu face decât să vă aducă într-un punct neutru din interval. Dar pentru a prospera cu adevărat, trebuie nu numai să eliminăm factorii de stres, ci şi să căutăm, în mod activ, o viaţă plină de bucurie, de iubire şi de împliniri, care stimulează procesele de creştere.

La organismele pluricelulare, comportamentele de creştere/protecţie sunt controlate de sistemul nervos. Este treaba sistemului nervos să monitorizeze semnalele din mediu, să le interpreteze şi să organizeze reacţiile comportamentale corespunzătoare. Într-o comunitate pluricelulară, sistemul nervos este ca un guvern care organizează activităţile cetăţenilor săi - celulele. Atunci când sistemul nervos recunoaşte în mediu un factor ameninţător, el alertează comunitatea de celule cu privire la pericolul iminent. Practic, corpul este dotat cu două sisteme de protecţie: apărarea și întreţinerea vieţii: Primul este sistemul care mobilizează protecţia împotriva ameninţărilor externe. Se numeşte axa HPS, adică hipotalamus-pituitară-suprarenale. Când nu există nicio ameninţare, axa HPS este inactivă, iar creşterea este înfloritoare. Însă atunci când hipotalamusul percepe o ameninţare în mediu, el imobilizează axa HPS prin trimiterea unui semnal la glanda pituitară - glanda şefă, care răspunde de organizarea celor 50 de miliarde de celule din comunitate, pentru a face faţă ameninţării iminente. Amintiţi-vă de mecanismul stimul - răspuns al membranei celulare, proteinele receptoare-efectoare; hipotalamusul şi glanda pituitară sunt echivalentele comportamentale ale acestora. Asemănător cu rolul unei proteine receptoare, hipotalamusul primeşte şi recunoaşte semnalele din mediu, iar funcţia pituitarei seamănă cu cea a proteinei efectoare, prin aceea că ea pune în acţiune organele corpului. Ca reacţie la ameninţările din mediul extern, glanda pituitară transmite un semnal glandelor suprarenale, informându-le despre necesitatea de a coordona reacţia „luptă sau fugi” a corpului.

Detaliile tehnice ale modului în care stimulii de stres angajează axa HPS urmează o suită simplă; ca reacţie la percepţiile de stres înregistrate în creier, hipotalamusul secretă un factor de eliberare a corticotropinei (CRF), care se deplasează la glanda pituitară. CRF activează celulele speciale care secretă hormonii din glanda pituitară, făcându-le să elibereze hormoni adrenocorticotropici (ACTH) în sânge. Apoi, ACTH ajung la glandele suprarenale, unde servesc ca semnal pentru activarea secreţiei de hormoni suprarenali de „luptă sau fugi”. Aceşti hormoni de stres coordonează funcţia organelor din corp şi ne dau marea putere fiziologică de a face faţă unui pericol, sau de a fugi de el. O dată ce a sunat alarma suprarenalei, hormonii de stres eliberaţi în sânge produc contractarea vaselor de sânge ale tractului digestiv, obligând sângele aducător de energie să hrănească în mod preferenţial ţesuturile braţelor şi ale picioarelor, care ne permit să ne îndepărtăm de pericol. Înainte ca sângele să fie trimis spre extremităţi, el este concentrat în organele viscerale. Redistribuirea lui din viscere la membre, în cazul reacţiei de tip „luptă sau fugi”, duce la o inhibare a funcţiilor care au legătură cu creşterea; dacă nu sunt hrănite de sânge, organele viscerale nu pot funcţiona cum trebuie. Viscerele îşi încetează lucrarea de sprijinire a vieţii prin digestie, absorbţie, excreţie etc., ce asigură creşterea celulelor şi producerea rezervelor de energie ale corpului. Astfel, reacţia de stres inhibă procesele de creştere şi compromite supravieţuirea corpului, interferând cu procesul de generare a rezervelor de energie vitală.

Cel de-al doilea sistem de protecţie al corpului este sistemul imunitar, care ne protejează de ameninţările ce iau naştere sub piele, cum sunt cele provocate de bacterii şi viruşi. Atunci când sistemul imunitar este mobilizat, acesta poate consuma o mare parte din rezerva de energie a corpului. Ca să vă daţi seama câtă energie consumă sistemul imunitar, amintiţi-vă cât de slăbiţi sunteţi atunci când vă luptaţi cu o infecţie, cum ar fi o gripă sau o răceală. Atunci când axa HPS mobilizează corpul într-o reacţie de „luptă sau fugi”, hormonii suprarenalei reprimă direct acţiunea sistemului imunitar, pentru a conserva rezervele de energie. Practic, hormonii de stres sunt atât dc eficienţi în a reduce funcţiile sistemului imunitar, încât doctorii îi administrează pacienţilor cu transplanturi, pentru ca sistemul lor imunitar să nu respingă ţesuturile străine.

De ce sistemul suprarenal opreşte sistemul imunitar? Imaginaţi-vă că vă aflaţi în cort, în savana africană, şi suferiţi de o infecţie bacteriană şi de o diaree gravă. Auziţi mârâitul ameninţător al unui leu în apropierea cortului. Creierul trebuie să decidă care ameninţare e mai mare. Corpului vostru nu-i va fi de niciun folos să învingă bacteriile, dacă lăsaţi un leu să vă schilodească. Astfel că organismul opreşte lupta împotriva infecţiei, în favoarea mobilizării energiei pentru fuga necesară supravieţuirii unei întâlniri cu leul. Astfel, o consecinţă secundară a angajării axei HPS este aceea că această activare interferează cu capacitatea noastră de a învinge bolile.

Activarea axei HPS interferează şi cu capacitatea noastră de a gândi cu claritate. Prelucrarea informaţiei în partea anterioară a creierului, care este centrul raţiunii executive şi al logicii, este semnificativ mai lentă decât activitatea reflexă, controlată de creierul posterior, în caz de urgenţă. Cu cât mai rapidă este prelucrarea informaţiei, cu atât mai mare este probabilitatea ca organismul să supravieţuiască. Hormonii de stres ai suprarenalelor produc o contracţie a vaselor de sânge din creierul anterior, reducând astfel capacitatea acestuia de funcţionare. În plus, hormonii reprimă activitatea în cortexul prefrontal al creierului, care este centrul acţiunii volitive conştiente. În caz de urgenţă, fluxul vascular şi hormonii servesc pentru activarea creierului posterior - sursa reflexelor ce susţin viaţa, care controlează cel mai eficient comportamentele de tip „luptă sau fugi”. Deşi pentru a îmbunătăţi şansele de supravieţuire este necesar ca semnalele de stres să reprime mintea conştientă, procesul ei mai lent de prelucrare a informaţiei are un preţ, şi anume o conştienţă şi o inteligenţă reduse.

Vă amintiţi de privirile îngheţate şi speriate de pe faţa studenţilor mei din Caraibe, atunci când au picat la testul pe care-l dădusem – echivalentul din facultatea de medicină al unui leu fioros? Dacă studenţii mei ar fi rămas îngheţaţi în frică, vă pot garanta că la testele finale ar fi răspuns deplorabil. Adevărul e simplu: când ţi-e frică, eşti mai prost. Profesorii văd asta tot timpul la studenții care nu iau note bune la teste. Stresul examenului îi paralizează, și ei, cu mâinile tremurând, bifează răspunsurile greşite, pentru că, în panica lor, nu sunt în stare să acceseze informaţia stocată la nivel cerebral, pe care au acumulat-o de-a lungul întregului semestru.

Sistemul HPS este un mecanism fantastic de făcut faţă stresului acut dar acest sistem de protecţie nu a fost proiectat pentru a fi activ în permanență. În lumea de azi, cele mai multe dintre formele de stres pe care le trăim nu sunt sub forma unor ameninţări acute, concrete, pe care să le putem identifica cu uşurinţă, să reacţionăm la ele şi să trecem mai departe. În mod constant suntem asaltaţi de o multitudine de griji de nerezolvat cu privire la viaţa noastră personală, la locul nostru de muncă şi în comunitatea noastră planetară, sfâşiată de războaie. Astfel de griji nu ne ameninţă supravieţuirea imediată, însă tot pot să activeze axa HPS şi să provoace un nivel cronic ridicat al hormonilor de stres.

Pentru a ilustra efectele adverse ale producerii susţinute de adrenalină, să folosim exemplul unei curse de alergări. La linia de start se aliniază un grup de alergători, extraordinar de bine antrenaţi şi sănătoşi. Când aud comanda „Pe locuri!”, se aşează în poziţia de pornire, sprijiniţi în palme şi pe genunchi, şi-şi aranjează picioarele în căsuţele de pornire. Apoi, cel care dă startul strigă: „Fiţi gata!”. Muşchii atleţilor se încordează, în timp ce ei se ridică pe vârful degetelor. Atunci când trec în modul „Fiţi gata”, corpul lor eliberează adrenalina – hormonul care stimulează fuga şi le alimentează muşchii pentru sarcina grea ce-i aşteaptă. În timp ce atleţii aşteaptă comanda „Start”, corpurile lor se tensionează, anticipând această sarcină. La o cursă normală, tensiunea aceasta durează doar o secundă sau două, înainte să se audă strigătul „Start”. Însă în cazul cursei noastre imaginare, comanda „Start”, care pune atleţii în acţiune, nu vine niciodată. Atleţii sunt lăsaţi la linia de pornire, sângele lor este plin de adrenalină şi corpul le oboseşte de tensiunea pregătirii pentru cursa care nu vine niciodată. Oricât de în formă ar fi, aceşti atleţi vor colapsa fizic în primele câteva secunde, din cauza tensiunii.

Trăim într-o lume a comenzii „Fiţi gata!”, şi un număr din ce în ce mai mare de studii sugerează că stilul nostru de viaţă hipervigilent are un impact sever asupra sănătăţii corpului nostru. Factorii de stres cu care ne confruntăm zilnic activează mereu axa HPS, pregătindu-ne corpul pentru acţiune. Spre deosebire de atleţii de competiţie, stresul din corpul nostru nu se mai eliberează de presiunile generate de fricile şi grijile noastre cronice. Aproape toate bolile majore pe care le contractează oamenii au legătură cu stresul cronic.

Într-un studiu revelator, publicat în 2003 în revista Science, cercetătorii au urmărit de ce pacienţii care iau antidepresive de tipul Prozac sau Zoloft nu se simt imediat mai bine. De obicei, între momentul de începere a tratamentului cu medicamente şi momentul în care pacienţii simt că starea lor se îmbunătăţeşte există o perioadă de cel puţin două săptămâni. Studiul a descoperit că persoanele care suferă de depresie prezintă o absenţă surprinzătoare a procesului de diviziune celulară în regiunea creierului, numită hipocamp – o parte a sistemului nervos, implicată în procesele de memorie. Celulele din hipocamp îşi reluau diviziunea celulară atunci când pacienţii începeau să simtă efectul de schimbare a dispoziţiei, după medicaţia de tip Prozac, la câteva săptămâni după începerea tratamentului. Acest studiu, ca şi altele, pun în discuţie teoria conform căreia depresia este, pur şi simplu, rezultatul unui „dezechilibru chimic”, ce afectează producţia de substanţe semnal din creier – mai ales a serotoninei. Dacă ar fi fost mai simplu, probabil că medicamentele antidepresive ar fi restabilit imediat acest echilibru.

Unii cercetători consideră că sursa depresiei ar fi inhibarea procesului de dezvoltare neuronală de către hormonii de stres. De fapt, la pacienţii cu depresie cronică, hipocampul şi cortexul prefrontal (centrul raţiunii superioare) prezintă o micşorare fizică. O recenzie la acest studiu, publicată în Science, spunea: „În ultimii ani, ipoteza care câştigă teren în faţa ipotezei monoaminei este cea a stresului, care susţine că depresia este provocată atunci când mecanismul de stres al creierului e suprasolicitat. În această teorie, jucătorul cel mai important este axa hipotalamus-pituitară-suprarenale. Efectul axei HPS asupra comunităţii de celule este o oglindă a efectului stresului asupra unei populaţii umane.

Imaginaţi-vă o comunitate plină de viaţă, trăind în anii Războiului Rece, atunci când posibilitatea unui atac nuclear din partea ruşilor îi apăsa pe americani. Ca şi celulele dintr-un organism pluricelular, membrii acestei societăţi lucrează activ, la locuri de muncă ce contribuie la prosperitatea comunităţii, şi de obicei se înţeleg bine unii cu alţii. Fabricile produc cu sârguinţă, constructorii ridică locuinţe noi, băcăniile vând alimente, iar copiii sunt la şcoală şi învaţă. Comunitatea e într-o stare bună de sănătate şi dezvoltare, iar membrii ei interacţionează în mod constructiv, angajaţi pentru un obiectiv comun. Dintr-o dată, sunetul unei sirene de raid aerian zguduie oraşul. Toată lumea opreşte lucrul şi o ia la goană, căutând siguranţa adăposturilor antiaeriene. Armonia comunităţii este întreruptă, iar indivizii, acţionând numai în sprijinul propriei supravieţuiri, se străduiesc să ajungă cât mai repede la adăpost. După 5 minute se aude semnalul de încetare a alarmei. Oamenii se întorc la muncă şi-şi continuă viaţa, în comunitatea în plină dezvoltare. Dar ce s-ar întâmpla dacă sirena ar suna, oamenii ar intra în adăposturi şi n-ar mai exista semnalul de încetare a alarmei, care să-i elibereze? Ei ar rămâne la nesfârşit în poziţia de apărare. Cât timp îşi pot păstra această poziţie? În cele din urmă, comunitatea se prăbuşeşte, în faţa epuizării inevitabile a resurselor de hrană şi apă. Mor, pe rând, până şi cei mai puternici, pentru că stresul cronic este epuizant. O comunitate poate supravieţui cu uşurinţă stresului pe termen scurt, cum ar fi o alarmă care anunţă un atac aerian, dar când stresul continuă, el duce la încetarea creşterii şi la distrugerea comunităţii.

Un alt exemplu care ilustrează influenţa stresului asupra unui grup de oameni este povestea tragediei de la 11 septembrie 2001. Până în momentul în care au atacat teroriştii, ţara se afla într-o stare de dezvoltare. Apoi, imediat după, când şocul veştii se răspândea dincolo de oraşul New York, am trăit o ameninţare la adresa supravieţuirii noastre. Impactul declarațiilor guvernului, care subliniau prezenţa continuă a pericolului, a fost ca şi influenţa semnalelor de la suprarenale. Membrii comunităţii au trecut dintr-o stare de dezvoltare, într-una de protecţie. La câteva zile după groaznica spaimă, vitalitatea economică a ţării era atât de compromisă, încât a fost nevoie ca preşedintele să intervină. Pentru a stimula creşterea, preşedintele a subliniat în mod repetat: „America este deschisă să facă afaceri”. A trecut o vreme până ce fricile au dispărut şi economia s-a redresat, însă ameninţările cu terorismul încă mai sleiesc ţara de vitalitate. Ca naţiune, ar trebui să fim mai atenţi la modul în care calitatea vieţii noastre este subminată de frica de acte de terorism. Într-un fel, teroriştii au câştigat, de vreme ce au reuşit să ne înspăimânte în aşa hal, încât să rămânem într-o stare cronică de protecţie, care ne epuizează sufletește.

Vă sugerez să analizaţi şi impactul pe care-l au fricile şi comportamentul de protecţie rezultat din ele asupra vieţii voastre. Ce frici vă împiedică să creşteţi? De unde au venit? Sunt ele necesare? Sunt reale? Contribuie ele la o viaţă împlinită? Dacă ne putem controla fricile, ne putem recăpăta controlul asupra propriei vieţi. Preşedintele Roosevelt cunoştea natură distructivă a fricii. El şi-a ales cuvintele cu atenţie când a spus naţiunii, prinsă în ghearele Marii Crize şi a ameninţării Războiului Mondial: „N-avem de ce altceva să ne fie frică, decât de frica însăşi”. Atunci când renunțăm la frică, am făcut primul pas spre crearea unei vieţi pline de satisfacţii.

Sursa: http://frumoasaverde.blogspot.ro/2016/02/bruce-lipton-frica-ucide.html

4 ianuarie 2016

despre nimic


Question 1

WHO ARE YOU? WHY HAVE YOU COME INTO THE WORLD? WHAT IS YOUR WORK HERE, AND HOW WILL YOUR WORK BE ACCOMPLISHED?

It makes no difference whether these questions are personal or not because to me the person does not exist. You cannot ask any personal questions because there is no one to be related to as a person. In fact, it is not presumptuous to ask personal questions, but to assume that a person is is certainly presumptuous. The person is non-existent, a non-entity. In fact, there is no person, or there is only one person. Only God can be said to have a personality, because only God can have a center. We have no centers at all.

The center is non-existent, but we assume a center. The center is hypothetical, illusory. We feel that without a center life is not possible. This assumed center is the ego.

You can think that this question is personal. As far as the question is arrowed toward me, it is arrowed toward a non-entity. As far as I am concerned, I do not feel at all to be a person. The deeper one goes the lesser one is. And once some one reaches to the ultimate core of himself, there is no self at all.

Secondly, you ask, who am I? I say, "I am not." I always ask seekers to ask, "Who am I?" not in order that they will come to know who they are, but only in order that a moment will come when the question is asked so intensely that the questioner is not there; only the question remains. A moment is bound to come when the question is absolutely intense, as deep as it can go; then the absurdity of it is revealed. You come to know that there is no one who can ask "Who am I?" or who can be asked "Who are you?" The question is asked not to get any answer, but to transcend the question.

There is no one inside; in fact, there is no inside at all and the moment the inside falls, there is also no outside. The moment you are not, inwardly, then there is no outwardness. Then the whole world becomes one whole. Then existence is one whole, not divided into the dichotomy of I and thou.

So to me, the question "Who are you?" makes no sense at all. Rather, "What is?" is the only relevant question -- not who? but what? because the what can be the whole. It can be asked about the totality, about all that exists.

The question "What is?" is existential, and there is no dichotomy in it; it does not divide. But the question "Who?" divides from the very start. It accepts the duality, the multiplicity, the duality of beings.

There is only being, not beings.

When I say there is only being it means there is only beingness, because one cannot exist apart from the other. If there is no other, then to say that one exists is meaningless.

So there is not really being, but beingness. I always say that there is no God, but divineness, because the very word 'being' carries a limitation around it. The very word 'God' carries a finitude; it cannot be infinite. But beingness or divineness becomes infinite; it comprehends all that is. It is all inclusive, nothing is excluded. So when you ask, "Who are you?" the question to me means "What is?" To me it cannot mean anything else except that.

You have asked through me a very fundamental question. What is, is not me but the very being, the very existence. If one goes deep into a single drop, one will find the ocean. Only on the surface a drop is just a drop. Being the existence itself, the ultimate nature of the single drop of water is the same as that of the ocean. It is oceanic. So only in ignorance is one a drop of water. The moment one knows, there is an ocean.

You have asked me a question about the ocean. So when I answer it, I am not answering about myself but about you also. When I am answering I am not answering about me, but about all that exists.

What exists? There are so many layers. If one is only aware of the surface, then matter exists. Matter is the surface of existence. Science has been only on the surface, in search; to science only matter is real, and all else is not. But now science has taken a step further and says matter is not, but energy is. Energy is the second layer; it is deeper than matter. If one goes deep in matter, then there is no matter but energy. But that too is not yet enough, because beyond energy consciousness exists.

So when you ask, "Who are you?" I say, "I am consciousness." And this answer is all inclusive -- everything is consciousness. I answer only as a representative of all. You may not have heard that you are consciousness, you may not have known that you are consciousness, but I am answering even for you. Consciousness exists, and when I say something exists, it carries for me a particular, definite meaning. When I say something exists, it means it will never be in nonexistence. If something can go into nonexistence, it would mean that it never really existed. It was only phenomenal, it just appeared to exist.

So all that changes is phenomenal; it is not really existential. All that changes is only the surface. The innermost, the ultimate core, never changes. It is and is always in the present. You can never say it was, you can never say it will be. Whenever it is, it is. Only the present is applicable to it.

There is no past and no future, because the past and future become relevant only when something changes. When something is, then there is no past and future, but only the present. Of course, the meaning of present will be different, quite different. For us, present means something which exists between the past and the future. But if there is no past and no future, then the present will be something very different. It is not something in between the past and future. The present is just a moment -- a moment between two nonexistentials: the past that has gone and is no more and the future that has not yet come. Between these two nonexistentials, one present moment exists. That is impossible. Between two nonexistentials there can be no existence. It only appears so.

When I say consciousness exists, I do not mean something of the past and future, but something eternal -- not everlasting, because the word 'everlasting' carries the sense of time. When I say it always exists in the present, I mean it is nontemporal; existence means it is nontemporal. It is beyond time and, simultaneously, beyond space, because all that is in space will become nonexistential. Similarly, all that is in time will become nonexistential. And time and space are not two things. That is why I relate them. They are one. Time is only a dimension of space. The movement in space is time; nonmoving time is space. Existence is nontemporal and nonspatial.

So I think you will understand when I say I am someone who is nontemporal and nonspatial. But my I is all-inclusive. You are included, the questioner is included. Nothing is excluded. Then it will be easier to answer your inquiry. All that changes is purposive; there is something to be done, it exists for a purpose. The moment the purpose is fulfilled, it goes into nonexistence.

But all that is really existential is nonpurposive, because there is no purpose which can be fulfilled. And if there is any purpose and it is fulfilled, then existence will become meaningless. So only temporal things have purposes. They are meant for something. You can say it in this way: they are means to some end. That is what is meant by purposive. They exist for something to be fulfilled. The moment it is fulfilled, they go. But I will be needed always, and when I say "I," that is all inclusive. There is no purpose in it.

Existence is nonpurposive. That is why it is called a leela, a play. The existence itself has no purpose to fulfill. It is not going somewhere. There is no end to it. But still it is going, still much is going. So it must be a leela, a play -- only outflowing energy. This can be related to me. I am not to be anything at all. Even then, I talk of doing things.

Once you have known that you are a part of the cosmic consciousness, you will realize there is no purpose. You just exist as a play; of course the play becomes cosmic, multidimensional. You do much, and still there is no doer and there is no purpose; those things are not there. It then becomes a play.

And this must be noted: that a doer cannot exist without a purpose, and a purpose cannot exist without a doer. They are two polarities of one ego, and ego feels very uncomfortable if there is no purpose. Ego is fulfilled through purposes. Something is to be done, one is to succeed in doing that, one is to reach somewhere, one is to make something. One has to make a signature. Thus the ego is purposive. Existence, on the other hand, is not purposive. And unless you know that which is beyond the ego, you have not known at all.

So to me, everything is just a play. Neither I am nor is there any purpose. Yet things are going. So it can be asked, "Why are they going?" They are going because there is no purpose in stopping, and there is no one to stop them. You understand me? There is no one to stop, and there is no purpose to stop. So it is there in nature to go. You become a passage. Actively you cannot be a passage, you can never be a medium. Only passivity makes you a medium, and passivity means that you are not. Otherwise, you are verbally passive. The ego is always active. The moment you are passive, the ego is not. Passivity means egolessness.

So I am totally passive. Whatever happens, happens. I never question "Why?" because there is no one to be asked. And even if you find someone, God himself, he will just laugh. Even he cannot answer it. He cannot answer it because the concept of causality, the concept of why, is meaningful only in a divided flux. If you take a beginning and an end, then causality becomes meaningful. If you understand the whole flux as endless, beginningless, then all things go into other things and all things come from other things. Just like waves in the ocean, every wave has some wave behind and every wave has something in front, something ahead, another wave. And the whole ocean has waves. The waves are eternal.

No one asks, "Why?" except human beings. So no one else is in any anxiety at all.

When the human mind becomes anxious, it creates questions and then supplies the answers. The questions are meaningless, hence the answers are more so. But because we fabricate questions, we cannot be at ease unless we find the answers. Therefore, we go on finding answers and creating questions. If you see this whole nonsense of asking questions and answering them, you may find that you are carrying on a monologue with yourself. Even if you are asking and I am answering, it is the human mind asking and the human mind answering. It is just a hide-and-seek of the same mind. It makes no difference who is asking and who is answering.

The human mind questions, and the human mind answers, and we have created such a great mess of answers and questions, but not a single question has been answered. The questions remain where they were always. If you can see this whole procession of questions and answers, this meaningless, fruitless effort leading nowhere -- if you become aware of this whole nonsense as if in a flash of lightning -- then you can laugh at the absurdity of the human mind. And the moment there is laughter, you transcend the human mind completely. Then there is no question, and then there is no answer. Then you love. There is no purpose, and there is no cause. Then living itself is enough.

You ask and I answer you, but I myself cannot ask any questions. As far as I am concerned there is no answer, and there is no question. I go on living just like the waves in the ocean or just like leaves of the tree or just like clouds in the sky, without any question and without any answer. And the moment I became aware of this whole absurdity of questions, something fell down completely, totally. It was a resurrection. I was reborn, reborn in a cosmic dimension -- not as an I, but as cosmic consciousness itself.

In this cosmic dimension, everything is a play. Once you understand -- not only understand but realize that all is a play -- you are at ease completely, absolutely. Then there is no tension. You are relaxed. There is no ego.

The ego cannot relax. It lives on tensions, it feeds on tensions. When there is no ego, then there is no tension. Then there you are -- all inclusive. Then there is no past, and then there is no future. You are eternity. Then anything that happens is a happening, it is not that you are doing it. It is not that something is to be fulfilled through you. These are all illusory notions. And even a religious person will think in these terms -- of doing something. Then the ego has become settled, pious, and more dangerous. If the ego is there, then both the doer and the doings are there. Only the objects have changed, but the process is the same.

To me... and when I refer to "me," there is no one who is being referred to; it is only a linguistic device in order that you may understand what I say. To me, there is no one who can be referred to as me or you. But then language will be impossible. That is why truth cannot be expressed in language. It cannot take on any linguistic form, because language is created by those who are not -- by untrue ones, nonexistential ones. The mythical ego has created the language. It comes out of ego, it can never transcend it. So even if you know that there is no one who can be referred to as "me" you have to use it in language. And I remind you that there is no one.

As far as this "me" is concerned, nothing is to be done because things happen by themselves. We ourselves happen. We are happenings. The whole existence is a happening, not a doing. So it would be better if I say that the old concept of God as creator is not meaningful to me -- I will not say "God the creator," because the expression reflects our egoistic conceptions of creation, of doing. As we "do" something, so has God "made" the world. We have projected ourselves onto the cosmic plane, so there is creation and the creator. The dichotomy is there.

To me, God is that which happens -- not the creator, but that which goes on happening. God means that which goes on eternally. So anything that happens is God. You and everyone are happenings. This eternal happening is God. There is no creator and no creation. The very dichotomy is egoistic -- our projections onto the cosmic plane.

Once you know that in yourself there is no dichotomy of doing and the doer, then you know that there is no doer and no doing -- only happenings. And once there is this revelation of eternal happening, there is no burden, there is no tension. Your birth is a happening, and your death will be a happening. Your being here is a happening, your not being here will be a happening. You are nowhere.

From where does this ego come which thinks "I am"..."I am doing"? It comes through memory. Your memory goes on recording happenings. You are born, you are a child, then youth comes, then you are old. Things happen -- love happens, hatred happens, and the memory goes on recording. When you look at the past, the whole accumulated memory becomes "I". "I" loved someone. It would be better and more exact to say that somewhere love happened, I was not the doer. But the memory that "I loved" has happened just like birth, just like death.

If a person can remember this only for twenty-four hours, that things are happening and there is no doer, he will not be the same again. But it is very arduous to remember even for a single moment.

It is the most arduous thing to remember that events are happening and you are not the doer. For example, I am speaking. If I say, "I am speaking" and mean that "I" am speaking, then I have misinterpreted the phenomenon. I do not know what the next sentence will be. When it comes you will know it and I will know it. It is a happening, so I cannot relate myself to it. Something comes through me. I am not at all a doer. Something happens in me.

This is what is meant when we say the Vedas are impersonal. We say they are not created by persons. We mean by this that those who compiled the Vedas know this fact -- the fact that something is a happening. They are not doers, something is coming to them. They are only the passage, the medium, the vehicle, and even this being a vehicle is a happening. It is not their doing that they have become vehicles. Otherwise, the same fallacy will be there on another level.

So go deep in any of your acts, and you will find happenings there. There will be no act, because there is no actor. So how can one ask why? Who can answer this? The house is vacant, the owner is not. Let things go on happening. The house itself without the owner is capable of happenings.

Try to understand it more clearly. Buddha said so many times, "When we walk there is no walker, only the walk." How can this be understood? If I am not, how can I walk? Walk, and find where you are -- you will find only the walk. We cannot understand how some one can say there is speaking and no speaker. But as you go deep in the act of speaking, you will find no speaker but just speaking. In fact, there have been no poets, only poetry has happened. There have been no painters, only painting has been happening, but the vehicle becomes the owner.

The memory creates the fallacy. But to me the fallacy is not. The memory cannot trap me, it has lost its grip on me. So everything happens, but there is no doer. And all that will happen, will happen. I will not be the primer; I will not be the master.

Once you know that you are not, you become a master in a very different sense. And if you are not, then you cannot be made a slave, negatively. Now your freedom is total. Now no one can make you a slave. Now neither can there be any slavery nor any possibility of it. Although a paradoxical situation, it is a fact -- one who tries to be a master is always in danger of becoming a slave. One who loses himself, his mastery, his efforts, his doer, is now beyond any slavery. He is free, as free as the sky. He is freedom itself -- not even free, because when one is free the agent is there. He is freedom. So if you like, I will say, I am freedom. And there is no reason, because if there is any reason then you are not free. You are bound to it, tethered to the reason. If there is anything which you are to do, then you are tethered. Then you are not free.

I am absolute freedom in the sense that nothing is to be done. I am an awaiting. Things will happen, and I will accept them. And if they do not happen, then I will accept the non-happening. And I go on waiting. This waiting makes one a medium for the divine forces of existence. Much is done through you when the doer is not, and nothing is done through you when the doer is there. When the doer is there, you are. You are doing something which is impossible. Because the doer is impossible, the doing cannot be possible.

You are engaged in an absurd effort, and only frustration will be the result. When you are not, you always succeed. There can be no failure, because you have never thought of being anything; and even if failure happens, it is a happening. If success happens, it is a happening. And when both are happening, you become indifferent. It makes no difference; either one will do.

So I may conclude that when I say "I," everyone is included. I am consciousness, and I am freedom. I use two words, 'consciousness' and 'freedom', only to make the mystery more understandable for you. Otherwise both have the same meaning. Consciousness is freedom, freedom is consciousness. The less the freedom, the more there is matter. The more there is freedom, the more there is consciousness.

When we say this table is "material," we mean to say that it is not free to move. When we say you are a conscious being, you are free to some extent. But if you become consciousness itself, as you go deep and know the source....

I know that you are consciousness itself, not the conscious being. Consciousness is not a quality attached to you, you are consciousness. You are totally free.

So proceed from anywhere. Either be more free or be more conscious, and the other will result automatically. Be more free, and you will be more conscious. You cannot be more free unless you are more conscious. Be more conscious and you will be more free; you cannot be otherwise, because consciousness creates freedom. And when you are absolutely conscious, you are absolutely free. Then there is no cause and no purpose for you to exist. Then everything is a happening, and a happening is a leela.

Question 2

ARE YOU SELF-REALIZED? AND HOW DO YOU EXPLAIN YOUR RELATIONSHIPS WITH EXISTENCE AND WITH PEOPLE?

The word you say, 'self-realized', is not right, because realization always means a transcendence of the self. The word 'self-realization' is therefore contradictory. If you realize, you know there is no self. If you do not realize, then there is the self. Whereas selfhood is non-realization, realization is non-selfhood. So I cannot say I am self-realized. I can only say there is no self now!

There was a self -- that was only up to the door. The moment you enter the temple of realization, you find it no more. It is a shadow which follows you up to the door, and not only follows you but clings to you -- but only up to the door, it cannot enter the temple. If you have to save it you will have to remain outside. The self is the last thing one has to throw. One can throw everything, but to throw the self is so impossible, because the effort for self-realization, the endeavor for self-realization, is an effort of the self for the self. The moment you realize, you will not be; you will not try.

So all the great teachers have used words which are fallacious, 'Self-realization' is a fallacious word. But you do not understand if they say 'no-self realization'. It will become absurd. But that is the real thing -- no-self realization. Only Buddha used anatta, no-self. Only Buddha used it. That is why Buddha was uprooted from India. He was just thrown out, and Buddhism could not get roots unless Buddhism began to use the word 'self-realization'. In China and Japan Buddhism again came back, and they began again to use 'self-realization'. Buddha used 'no-self realization'. I am also using no-self realization. That is the only realization.

The moment there is no self you have become cosmic. It is a great game! To know the self is the only, no doubt the greatest, the ultimate, game. The self is not something which is to be protected; it is something to be destroyed. It is something which is the barrier to your ultimate potentiality, to your ultimate realization.

So I cannot say I am self-realized. I will say, I am no-self realized, and that is the only realization that is possible. No other realization exists. The emphasis of all who claim self-realization is on the self and not on realization. My emphasis is on realization. That is why I emphatically deny the self.

How am I related to the cosmos and to other people? Relationship exists between two selves. I am one who is not related, one who is not in relationship. Relationship is always between two. This may look paradoxical, but in every relationship you remain unrelated. Howsoever you are related, you will remain unrelated, because relationship exists between two. The two will be there. So relationship is only a facade to hide the duality. For moments you delude yourself that you are related, but again you are. You have fallen back to yourself, and there is no relationship.

For example, when we are in so-called love, we appear to be related. We create the fallacy of relationship, but in fact, we are just deceiving ourselves. The two will remain two. However near, the two will always remain two. Even in a sex communion, they will be two. The twoness only creates a fallacy of oneness. Oneness can never exist between two selves. Oneness can only exist between two non-selves.

So as far as I am concerned, I am not related to the cosmic reality, not related at all. And by that I do not mean that I am isolated. By that I mean there is no one who can exist in relationship. As far as the cosmic reality is concerned, I am one, and the cosmic reality is one with me.

From my side, I am one, but as far as others are concerned, I am not one from their side. They are related. Someone is related as a friend, someone is related as an enemy, someone is related as a brother, and someone is related as a disciple. They may be related to me, but I am not related to them. And the whole happening in me is to make them unrelated. But there cannot be any effort on their part, That only can be a realization of no-self.

If they know that there is no one who can be a disciple and no one who can be a guru, if they know that there is no one who can be related to anyone, only then the self falls and your emptiness is naked. And there are no clothes which give you a boundary, a self. In your total nakedness, when you know that there is no self, you are but a space, an inner sky, emptiness -- then you become one. Or I may say then you really become related. When oneness happens, then one's self is not.

You have asked me how I am related to the cosmos and to the people. To me they are not two things -- the cosmos and the people. The cosmic happens in so many ways, and one of the ways is the people. The cosmic happens in so many ways -- the sun, the stars, the earth, the trees, the animals, the people. Only frequencies differ, the divinity is the same. So to me, the cosmos and the people are not two things.

Whatever I have said before is not from thinking. It is a fact. But if I think -- and I have to think if I am to understand your side -- then you are related to me because you are and as long as you are, you will be related. That creates a very difficult situation. Daily, moment to moment, it creates a difficult situation.

You feel yourself related to me. You feel that you belong to me. Then you begin to expect that I should belong to you. Because you feel that you are related to me, you begin to expect that I should be related to you. Because of that expectation, I know that you are bound to be frustrated. With a person who is a self, it is bound to be frustrating, but it may take a longer time. But if you are with a person who is a no-self, it will not take even a short time gap. Every moment will be frustrating because there will be no fulfillment of your expectations. There is no one to fulfil them.

So I am very irresponsible, because there is no one who can be responsible. There are responses but no one who is responsible, so each response, therefore, is atomic. It cannot be a sequence, so you cannot expect anything from the moment that will follow. I even do not know. The response is going to be atomic, each complete in itself, not in any way related with the past or with the future.

The ego is a series of events, happenings, and memories. It is so because you exist in a series -- and you try to take me as a series, but that becomes difficult. So everyone will feel, sometime or other, angry with me, because my response is atomic and not a serial one. The serial response becomes responsibility. Then you can rely.

I am very unreliable. You can never rely on me -- I myself cannot rely on me. I do not know what is going to happen. I am completely open and accepting to anything that happens. And I never think in terms of relationship, I cannot think; rather, I live in terms of oneness.

Whenever you are near me, it does not mean that I am related to you. It is that I become one with you. And this oneness you interpret as love. But this oneness is neither love nor hate, because all that is known as love can change into hatred any moment. But this oneness can never change into hate. You may be near, you may be far; you may be a friend, you may be an enemy; it makes no difference. As far as I am concerned, you may come to me or go from me, it makes no difference.

Relationship is conditional; oneness is non-conditional. Relationship is always with conditions. Something changes in the condition, and the relationship will change. Everything is always on a volcano. Every relationship is always in a wavering state, always in a dying process, always changing. So every relationship creates fear, because always there is the danger of its being broken. And the more there is fear, the more you cling, and the more you cling, the more fear you create.

But oneness is quite diametrically opposite. Oneness is unconditional. It exists because no condition, no expectation, no fulfillment, no future result, is hoped for. It is neither conditioned by the past nor oriented to the future. It is a momentary, atomic existence, unrelated with the past, unrelated with the future.

So I feel oneness with the cosmos and with the people also, and from the cosmos, the feeling is the same. As I feel one with it, from the cosmos the feeling is of the oneness. Once I was not feeling this, but I now know that the cosmos has always been in the same feeling towards me.

Oneness is always flowing, it has always been flowing; there has been an eternal waiting for the cosmos. Now I feel it towards the cosmos; I feel it also towards the people. The moment some one feels this oneness towards me, he becomes a part of the cosmic. He is then not a person, he becomes cosmic. And once you feel oneness, even with one person, you have known the taste. You have known the taste of ecstasy. Then you can jump into the all.

So this is what is happening around me. I do not say I am doing -- this is happening around me.

I will call you near just to give you a taste of oneness, and if you can realize this even for a single moment, then you will never be the same again. This is a very patient effort -- very unknown, unpredictable. No one can say when the moment is near. Sometimes your mind is so tuned that you can feel the oneness. That is why I insist on meditation, because it is nothing but tuning the mind to such a peak that you can jump into the oneness.

Meditation to me means tuning of the mind toward oneness, opening of the mind toward oneness. This can only happen when your meditation has gone beyond you; otherwise it can never happen. If it is below you -- you are doing it, you are the controller -- then it cannot happen, because you are the disease. So I persuade you toward meditation in which, beyond certain limits, you will not be. Meditation will take you over. By and by you will be pushed. Of course you will begin the meditation, because there can be no other way. You will have to begin, but you will not end the meditation. You will begin, but you will not end it. In between, somewhere the happening will happen. The meditation will catch hold of you. You will be thrown, and meditation will come in. Then you will be tuned to the cosmos. Then you will be one.

Oneness is important, not relationship. Relationship is sansar, the world, and because of relationship we have to be born again and again. Once you have known oneness, then there is no birth, then there is no death. Then there is no one except you. All are included. You have become the cosmic. The individual must go before the oneness comes. The ego must go before the divine comes.

Ego is the source of all relationship. The world is the relationship. God is not a relationship, the divine is not a relationship. The divine is not selfness. This means you cannot become one with it. So a bhakta, a devotee, can never reach the cosmic, because he thinks in terms of relationship -- God the father, God the lover, God the beloved. He thinks in terms of relationship. He goes on thinking in terms of self and the other. He can never transcend the ego. This is something very subtle, because the devotee is always struggling to surrender. Devotion, the path of devotion, is the path of surrender. He is trying to surrender, but to someone.

If you try to surrender to someone, the other is there. And the other cannot exist if you are not; so you will go on existing in the shadows. You will forget yourself, but forgetting yourself is not surrender. You remember the divine so much that you cannot remember yourself now, but you are in the back, you exist in the shadows. Otherwise God cannot exist as the other.

So the path of devotion, as it exists, cannot lead you to the transcendental, to the cosmic, to the one. To me, it is not a question of surrendering to someone, it is just a question of surrendering the self -- not at someone's feet, just surrendering yourself. If there is no self, then you have become one.

The self can go on creating the seeds, it can go on creating the deception. And the greatest and most certain deception is that of the devotee and God -- a religious deception. Any deception which becomes religious can be dangerous, because you cannot even deny it. Even to deny it will create guilt. You will feel guilty to deny selfhood to the divine, but to the divine the selfhood is the projection of your self. The moment you are not a self, there is no self as far as God is concerned. The whole existence has become selfless. And when the whole existence has become selfless, then you are one with it.

Selflessness is the path.

Selflessness is the real devotion.

Selflessness is the authentic surrender.

So the problem is always of the self. Even if we think of liberation, moksha, we think of freedom of the self, not freedom from the self. We think that then we will be free. But then you cannot be free -- moksha is not the freedom of the self, it is freedom from the self. So I exist in a selflessness, in a flux, in a process of selflessness. Neither am I a self nor is anyone else a self.

For example, waves are in the ocean, but each wave misconceives itself as separate from the ocean. It appears to be separate. It can deceive itself -- there are so many waves around, and each wave appears different. My wave is higher and yours will be lower, or my wave will be lower and yours higher. How can it be the same? And waves cannot look deep down in the sea. Only the surface is known. Your wave is dying, and my wave is young and rising. Your wave has reached the shore, and I am far off. How can I think that we are both the same? But yet, whether we think so or not, we are the same.

So the wave that is known as "me" is not an ego; it is not a self. This wave has known that the ocean is the wave. The wave is just a surface phenomenon. A surface is an appearance, a surface is a movement. This wave that I call "I" has not known that wavelessness, the waveless ocean, is the real. Even your wave is not different.

I have known that which joins all. You may call it self-realization, I will not. I will call it no-self realization, because this is the essence of all realizations. This is no-selfness. I think you understand what I mean.

Whatsoever I said may not be what I mean, and what I mean may not be what I said. So do not confuse my sayings with my meanings, but always look into the deep. Always listen to that which has not been said, but indicated. There are things which cannot be said, but shown, indicated. All that is deep, and all that is ultimate, can only be shown and never said. And I am saying things which cannot be said. So do not think of my words. Always throw the words as meaningless; then go deep down to the wordless meaning, to the silent meaning. It is always there behind the word.

The words are always dead, the meaning is always living. One can be open to the words, but one can never be open through the intellectual understanding. You can be open with your total being, not with only your intellect. It is not that the intellect sometimes misunderstands -- the intellect always misunderstands. It is not that the intellect sometimes errs -- the intellect is the error. It always errs.

So whatsoever is being said, be sympathetic with it. Do not try to understand it, let it go deep in you. Be vulnerable, open to it. Let it go deep into the heart. Do not create intellectual barriers to it. Then with your full being in participation, you will know. You may not understand, but you will know. And understanding is not enough, knowing is needed. Sometimes you understand or think that you have understood, thus you create a barrier to the knowing. The intellect understands; the being knows. The intellect is just a part, it is your being that is the real.

When you know, you know with your blood, you know with your bones, you know with your heartbeats. But if you understand, you understand only with the mechanism of the mind, which is not so deep. It is only a device, a utilitarian device which is needed to survive, which is needed to be related, but which becomes a barrier toward oneness and toward spiritual death and resurrection. It is only a natural device to survive. It is not meant to reveal the ultimate truth. It is not meant to know the hidden mysteries -- and the mysteries are hidden.

So whatsoever I am saying, do not think about it. Go home and sleep over it. Just let it go in, let it penetrate. Do not guard yourself; be open. Each guarding is against knowing. And only when it has reached your innermost being will it be known and really understood. That is what is meant by shraddha, faith. It does not mean belief. Belief is intellectual. One can believe intellectually, one can disbelieve intellectually -- both are intellectual. Faith is not intellectual at all. It is the total mystic participation. It is being one with the hidden mysteries. It is a jump.

So whatsoever I am saying, I am not interested in any theory at all, I am not interested in any philosophies at all. I am interested in the existential jump. When I say something, it is only to lead you to that which cannot be said. And when I use words I use them only to lead you toward silence. When I assert something, it is only to indicate the unassertable. My expression is not really to express something, but to indicate the inexpressible.

So be sympathetic, because only sympathy can be the opening. Let whatever I said drop into you; it will have a flowering. If the seed goes into the depths, it will have its flowering. When the flower comes, you will know that which has been said, but could not be said. You will know that which has been said, but yet remains unsaid.