Este stiinta un sistem de credinta?
Motto: Important este să nu încetezi niciodată să-ți pui întrebări. Albert Einstein
Ați fost tentați vreodată să vă puneți la îndoială gândurile, convingerile sau cunoștințele căpătate de-a lungul vieții? Puțini dintre noi fac asta, pentru că în viața de adult am decis deja că modul în care gândim este cel corect, cel care ne ține funcționali, adaptați la rutina vieții, și care, mai ales, ne reprezintă. Când devenim maturi, mintea se închide. Ne-am atașat emoțional față de propriile credințe și puține sunt lucrurile de care ne mai îndoim. Nu ne mai gândim că, de fapt, am aderat la un sistem de credințe, însușindu-ne adevărurile altora.
Un „sistem de credință” este definit ca suma convingerilor despre natura divinului. Este o noțiune care se referă la întregul sistem de valori spirituale și informaționale, pe care l-am primit moștenire din generație în generație, prin părinți, profesori, filozofi, cercetători. În copilărie ne sunt inculcate o serie de convingeri și programe mentale, dintre care multe nu ne sunt deloc utile pe parcursul vieții și chiar ne blochează gândirea critică. Astfel, la maturitate nu mai suntem atenți la noi, la ce se întâmplă în jurul nostru, la legile firii. Nu mai cercetăm, nu mai descoperim și nu mai învățăm nimic. Îi lăsăm pe oamenii de știință să se ocupe de asta, după care așteptăm să ne informeze și pe noi.
Știința este un ansamblu de cunoștințe despre natură și societate, căpătate în urma unor studii sistematice și a unor metode specifice de investigație. Ea presupune gândirea liberă, verificarea ipotezelor și evidențierea rezultatelor. Din păcate însă, pentru cei mai mulți savanți, știința a devenit mai degrabă un sistem de credință, decât o metodă de cercetare. Cel puțin aceasta este părerea cunoscutului biolog și autor britanic Rupert Sheldrake, care în ultimii ani a explorat natura cvasi-religioasă a științei moderne, reușind să se elibereze de sub vraja ei dogmatică.
În prezent, Rupert Sheldrake, autor a peste 80 de lucrări științifice și 10 cărți, inclus în topul primilor 100 de gânditori ai secolului XXI de către Institutul Duttweiler din Zürich, este etichetat drept un om de știință eretic. Deține toate acreditările posibile în cadrul comunității științifice, printre care titlul de doctor în biochimie acordat de Universitatea Cambridge și absolvent al cursurilor de filozofie și istoria științelor de la Universitatea Harvard. Cu toate acestea, el afirmă că majoritatea savanților contemporani au aderat, fără să-și dea seama, la anumite adevăruri bazate, de fapt, pe credință, și nu pe dovezi, ceea ce limitează progresul științific. Neuroștiința, de pildă, admite că memoria există sub formă de urme fizice în creierul nostru, deși aceste urme n-au putut fi niciodată puse în evidență. În schimb, dr. Sheldrake sugerează că amintirile vin spre noi ca un fel de rezonanță din trecut. „Ne acordăm la trecut, spune el, iar creierul nostru este mai degrabă un receptor TV, decât un videorecorder”.
Himera științei (RO) de frumoasaverde
Ați fost tentați vreodată să vă puneți la îndoială gândurile, convingerile sau cunoștințele căpătate de-a lungul vieții? Puțini dintre noi fac asta, pentru că în viața de adult am decis deja că modul în care gândim este cel corect, cel care ne ține funcționali, adaptați la rutina vieții, și care, mai ales, ne reprezintă. Când devenim maturi, mintea se închide. Ne-am atașat emoțional față de propriile credințe și puține sunt lucrurile de care ne mai îndoim. Nu ne mai gândim că, de fapt, am aderat la un sistem de credințe, însușindu-ne adevărurile altora.
Un „sistem de credință” este definit ca suma convingerilor despre natura divinului. Este o noțiune care se referă la întregul sistem de valori spirituale și informaționale, pe care l-am primit moștenire din generație în generație, prin părinți, profesori, filozofi, cercetători. În copilărie ne sunt inculcate o serie de convingeri și programe mentale, dintre care multe nu ne sunt deloc utile pe parcursul vieții și chiar ne blochează gândirea critică. Astfel, la maturitate nu mai suntem atenți la noi, la ce se întâmplă în jurul nostru, la legile firii. Nu mai cercetăm, nu mai descoperim și nu mai învățăm nimic. Îi lăsăm pe oamenii de știință să se ocupe de asta, după care așteptăm să ne informeze și pe noi.
Știința este un ansamblu de cunoștințe despre natură și societate, căpătate în urma unor studii sistematice și a unor metode specifice de investigație. Ea presupune gândirea liberă, verificarea ipotezelor și evidențierea rezultatelor. Din păcate însă, pentru cei mai mulți savanți, știința a devenit mai degrabă un sistem de credință, decât o metodă de cercetare. Cel puțin aceasta este părerea cunoscutului biolog și autor britanic Rupert Sheldrake, care în ultimii ani a explorat natura cvasi-religioasă a științei moderne, reușind să se elibereze de sub vraja ei dogmatică.
În prezent, Rupert Sheldrake, autor a peste 80 de lucrări științifice și 10 cărți, inclus în topul primilor 100 de gânditori ai secolului XXI de către Institutul Duttweiler din Zürich, este etichetat drept un om de știință eretic. Deține toate acreditările posibile în cadrul comunității științifice, printre care titlul de doctor în biochimie acordat de Universitatea Cambridge și absolvent al cursurilor de filozofie și istoria științelor de la Universitatea Harvard. Cu toate acestea, el afirmă că majoritatea savanților contemporani au aderat, fără să-și dea seama, la anumite adevăruri bazate, de fapt, pe credință, și nu pe dovezi, ceea ce limitează progresul științific. Neuroștiința, de pildă, admite că memoria există sub formă de urme fizice în creierul nostru, deși aceste urme n-au putut fi niciodată puse în evidență. În schimb, dr. Sheldrake sugerează că amintirile vin spre noi ca un fel de rezonanță din trecut. „Ne acordăm la trecut, spune el, iar creierul nostru este mai degrabă un receptor TV, decât un videorecorder”.
În cartea sa, A New Science of Life - Morphic Resonance (O nouă știință a vieții - Rezonanța morfică) dr. Sheldrake citează experimentele efectuate pe șoareci pe o perioadă de 50 de ani, ce par să dovedească această rezonanță. Astfel, o dată ce șoarecii aflați într-o regiune geografică sunt învățați să facă un anumit lucru, șoarecii din alte regiuni învață același lucru de zece ori mai repede. „Aceasta nu este doar o statistică marginală, ci un fapt impresionant, notează dr. Sheldrake în cartea sa. Oricare dintre teoriile privind memoria ar fi cea corectă, comunitatea științifică trebuie să fie receptivă la ambele posibilități. Iar dacă savanții ajung la concluzia că vechea explicație este o dogmă și nu un fapt, domeniul de cercetare a memoriei ar trebui să rămână deschis. A descuraja sau a interzice alte direcții de investigare pentru că noi credem că concluziile noastre sunt singurele valabile înseamnă a avea o atitudine monopolistică. E ca și cum am spune că toate industriile trebuie să se afle în mâna statului și să nu existe nicio competiție. Nu așa se progresează, nici în economie și nici în știință”.
Ca să-și ilustreze acest punct de vedere, Rupert Sheldrake se folosește tot de o analogie. Mulți spun că științei ar trebui să i se acorde tot creditul, deoarece și-a dovedit succesul în numeroase domenii. Sheldrake este de acord că știința a reușit în crearea de aparate, mașinării, dispozitive, dar spune că a eșuat în explicarea multor fenomene și aspecte importante ale vieții, cum ar fi mintea umană. E ca și cum ai spune că regimul comunist din Uniunea Sovietică a fost un succes deplin deoarece a reușit să producă rachete și arme nucleare.
Între argumentele celor care-l numesc eretic, și cărora dr. Sheldrake trebuie să le facă față, cel mai frecvent este acela că știința actuală, bazată pe gândirea convențională, va fi capabilă în cele din urmă să explice totul, chiar dacă în momentul de față nu poate. În fața acestui reducționism științific, dr. Sheldrake folosește termenul inventat de filozoful Karl Popper: promissory materialism – materialismul promis, un fel de poliță în alb. În acest sens, el dă exemplul dezbaterii pe care a avut-o cu biologul materialist Lewis Wolpert pe tema proiectului de mare anvergură numit „Genomul uman”. În anul 2009, Wolpert afirma că, datorită acestui proiect, în curând vom fi capabili să prezicem fiecare detaliu al unei ființe umane, inclusiv anormalitățile. Întrebat ce înseamnă pentru el „curând”, a răspuns: 100 de ani. „Asta e cam cum ai spune că sfârșitul lumii va veni peste 100 de ani. Nu este o afirmație verificabilă, nu este știință. Este un act de credință, spune dr. Sheldrake. Știința ar trebui ca, în sfârșit, să admită că noi, oamenii, suntem în egală măsură ființe spirituale, cu suflete care există într-o lume spirituală, și ființe materiale, cu corpuri și creiere care există într-o lume materială”.
Cu asemenea convingeri, nu-i de mirare că dr. Rupert Sheldrake a fost etichetat de comunitatea științifică drept eretic.
Ca să-și ilustreze acest punct de vedere, Rupert Sheldrake se folosește tot de o analogie. Mulți spun că științei ar trebui să i se acorde tot creditul, deoarece și-a dovedit succesul în numeroase domenii. Sheldrake este de acord că știința a reușit în crearea de aparate, mașinării, dispozitive, dar spune că a eșuat în explicarea multor fenomene și aspecte importante ale vieții, cum ar fi mintea umană. E ca și cum ai spune că regimul comunist din Uniunea Sovietică a fost un succes deplin deoarece a reușit să producă rachete și arme nucleare.
Între argumentele celor care-l numesc eretic, și cărora dr. Sheldrake trebuie să le facă față, cel mai frecvent este acela că știința actuală, bazată pe gândirea convențională, va fi capabilă în cele din urmă să explice totul, chiar dacă în momentul de față nu poate. În fața acestui reducționism științific, dr. Sheldrake folosește termenul inventat de filozoful Karl Popper: promissory materialism – materialismul promis, un fel de poliță în alb. În acest sens, el dă exemplul dezbaterii pe care a avut-o cu biologul materialist Lewis Wolpert pe tema proiectului de mare anvergură numit „Genomul uman”. În anul 2009, Wolpert afirma că, datorită acestui proiect, în curând vom fi capabili să prezicem fiecare detaliu al unei ființe umane, inclusiv anormalitățile. Întrebat ce înseamnă pentru el „curând”, a răspuns: 100 de ani. „Asta e cam cum ai spune că sfârșitul lumii va veni peste 100 de ani. Nu este o afirmație verificabilă, nu este știință. Este un act de credință, spune dr. Sheldrake. Știința ar trebui ca, în sfârșit, să admită că noi, oamenii, suntem în egală măsură ființe spirituale, cu suflete care există într-o lume spirituală, și ființe materiale, cu corpuri și creiere care există într-o lume materială”.
Cu asemenea convingeri, nu-i de mirare că dr. Rupert Sheldrake a fost etichetat de comunitatea științifică drept eretic.
Sursa: http://frumoasaverde.blogspot.ro/2016/02/este-stiinta-un-sistem-de-credinta.html
Himera științei (RO) de frumoasaverde
Comentarii
Trimiteți un comentariu