Dumnezeu versus Existenta

Într-una din întâlnirile sale cu discipolii, Osho a fost întrebat: „Osho, ce este Existenţa? Este ceea ce oamenilor le place să numească Dumnezeu?”. Iată ce a răspuns Osho:

«Existența e ceva ce există, Dumnezeu e ceva ce nu există. Existenţa e o realitate. Dumnezeu e o ficţiune. Existenţa se dezvăluie numai oamenilor care meditează, oamenilor tăcerii. Dumnezeu este o consolare pentru mințile bolnave. Existenţa nu este ceva produs de tine, Dumnezeu, da. De aceea, există o singură Existenţă și mii de Dumnezei. Fiecare după nevoile, suferinţele sau aşteptările lui creează un Dumnezeu sau acceptă o credinţă veche despre Dumnezeu. Dumnezeu este o alinare, dar nu și o vindecare. Existenţa însă nu este o alinare. A fi acordat la Existenţă înseamnă a fi sănătos şi întreg. Toate religiile lumii te învaţă despre Dumnezeu; eu te învăţ despre Existenţă. Te învăţ să fii acordat la lumea înconjurătoare, la ceea ce este în tine şi la ceea ce este în afara ta. Odată ce eşti acordat astfel, pentru tine nu mai există moarte, suferinţă, tensiuni sau griji. O pace deplină te învăluie, o mulțumire la care nici n-ai visat. Dumnezeu este pentru cei care nu-și pot crește nivelul conștiinței, care sunt înapoiaţi din punct de vedere spiritual. E un fel de jucărie, de care oamenii înapoiaţi au nevoie. Şi când spun că e o jucărie, spun de fapt că depinde de tine cum vrei să arate: ca o maimuţă, sau ca un elefant. Poți alege să-l faci cu 4 mâini sau cu 1000 de mâini. E creaţia ta...

Mi se pare ciudat faptul că omul crede că Dumnezeu a creat totul. Adevărul e că însuși Dumnezeu este o creaţie a imaginaţiei omului. Dumnezeu este cea mai mare minciună care s-a spus vreodată, pentru că de minciuna asta depind mii de alte minciuni. Bisericile, organizaţiile religioase continuă să inventeze minciuni după minciuni, doar pentru a proteja o singură minciună. Trebuie să înţelegi psihologia celui care minte. Primul lucru pe care trebuie să-l ştii despre mințit este că ai nevoie de o memorie bună, ca să-ți amintești ce-ai mințit. Dacă minţi pe cineva în legătură cu ceva și pe altcineva în legătură cu altceva, trebuie să-ţi aminteşti ce i-ai spus fiecăruia. Adevărul n-are nevoie de ținere de minte. El este întotdeauna acolo, mereu la fel. Nu trebuie să ţi-l vâri în memorie. Memoria e o capcană, te închide ca o închisoare. Se prinde de tine și te acoperă încet-încet, încât până la urmă dispari cu desăvârşire. Adevărul te eliberează de toate minciunile. Şi brusc ai revelaţia că faci parte din imensul adevăr pe care eu îl numesc Existenţă.

N-ai nevoie de nicio biserică, de niciun templu sau moschee. N-ai nevoie decât de o inimă iubitoare și recunoscătoare. Acesta este templu tău adevărat, care-ţi va transforma întreaga viaţă. Acest templu te va ajuta nu numai să te descoperi pe tine, ci și profunzimea acestei imense existenţe. Noi suntem ca valurile oceanului, care se manifestă numai la suprafaţă, în timp ce oceanul poate să aibă mii de kilometri adâncime. Oceanul Pacific are și 10 kilometri adâncime. Dar un mic val de la suprafaţă nu-i va cunoaşte niciodată adâncimile, pentru că el nu e separat de ocean. Valul se va agăţa de mica lui entitate, se va teme de moarte, se va teme să nu se piardă în imensitatea oceanului. De fapt, moartea valului nu e o moarte, ci începutul unei vieţi veşnice. Dumnezeu a fost inventat pentru că oamenii aveau nevoie de el; aveau nevoie de un protector. În imensitatea Universului, omul se simte atât de singur, atât de mic. Vastitatea îl sperie.

Ce înseamnă existenţa? Mi-aduc aminte de o povestire a lui Bertrand Russell:
Arhiepiscopul Angliei visează că a ajuns la poarta sidefie a Raiului. Pe de o parte, este extrem de mulţumit, iar pe de altă parte, foarte tulburat, pentru că poarta este aşa de lată, încât nu reuşeşte s-o vadă în întregime. E atât de înaltă, încât n-o poate cuprinde cu privirea. Şi el pare o furnicuță în comparaţie cu poarta aceea imensă. Îi e puțin teamă. Și nu e un om obişnuit, e arhiepiscopul Angliei! Se simte umilit de poarta aceea și în el încolțește teama: „Dacă asta simt în faţa porţii, atunci ce-am să simt înăuntru?” Cu mâini temătoare, bate la poartă, dar în imensitatea acelui spaţiu numai el poate auzi ciocănitul. Câteva zile la rând continuă să bată din ce în ce mai tare. Într-un târziu, se deschide o ferestruică în poartă şi Sfântul Petru se uită afară atent, încercând să-şi dea seama cine a făcut acel zgomot. Ochii lui sunt strălucitori ca stelele, încât arhiepiscopul se simte şi mai mic – aproape o non-entitate.
Sfântul Petru spune: „Oricine ai fi, de oriunde ai veni, te rog, vino mai aproape, să te văd”.
Arhiepiscopul se apropie și se prezintă: „Sunt arhiepiscopul Angliei. Poate n-ai auzit de mine, dar poţi să-l întrebi pe Iisus, el o să-ți confirme”.
Sfântul Petru spune: „N-am auzit niciodată de Anglia”.
Arhiepiscopul răspunde: „Poate n-ai auzit de Anglia, dar cu siguranţă ai auzit de minunata noastră planetă Pământ”.
Sfântul Pentru spune: „Nu vreau să te jignesc, dar până nu-mi spui indicele Pământului, nu pot să-mi dau seama despre ce vorbeşti. Dacă-mi dai indicele, mă duc în bibliotecă să caut sistemul solar căruia îi aparţii, pentru că sunt milioane de sisteme solare şi fiecare are multe planete”.
Arhiepiscopul nu se gândise niciodată că Pământul ar avea un indice: „Nu cunosc niciun indice, dar eu sunt arhiepiscopul Angliei. Du-te şi spune-i lui Iisus Hristos că sunt aici”.
Sfântul Petru răspunde: „Sunt din ce în ce mai nedumerit. Cine-i tipul ăsta, Iisus?”
Arhiepiscopul e de-a dreptul şocat: „N-ai auzit de Iisus, singurul fiu al lui Dumnezeu?”
Sfântul Petru replică: „În ceea ce mă priveşte, nu l-am văzut niciodată pe Dumnezeu; nici nu ştiu dacă există sau nu. Eu sunt doar portarul. Poate undeva, prin Rai există cineva care zice că e Dumnezeu, dar eu nu l-am întâlnit niciodată...”
Șocul fu atât de mare, încât arhiepiscopul se trezi lac de sudoare.

Povestea este relevantă, pentru că ne arată cât de mici suntem noi în comparație cu Universul. Evident că omul primitiv nu a reușit să înţeleagă ideea vastităţii Universului fără să-i atribuie o personalitate şi să se simtă legat într-un fel de aceasta. Dumnezeu este efortul omului primitiv de a-i da existenţei o personalitate. Apoi, acea personalitate devine Dumnezeu-tatăl. Abia atunci poți avea o relaţie cu el. Poţi chiar să fii împotriva lui, căci cel puțin e cineva faţă de care poţi fi pro sau contra; e cineva mai mare ca tine, care te poate proteja, care îţi garantează ceva. De fapt, Dumnezeu înseamnă pur și simplu sărăcia conştiinţei umane.

Oamenii care au căpătat conştiinţă de sine în cel mai înalt grad, ca Gautam Buddha, au negat existenţa lui Dumnezeu. Oricine se însănătoșește în interior trece dincolo de minte, care de fapt e bolnavă, şi neagă existența unui Dumnezeu. Dumnezeu, ca personaj imaginar, e bun pentru copiii de grădiniţă. Ei au nevoie de parabole, de fabule, de poveşti. Adevărul e că foarte puţini oameni au depășit etapa de grădiniţă. Dumnezeu există pentru că tu nu eşti conştient de tine însuţi. Dumnezeu există pentru că tu nu ți-ai atins centrul fiinţei tale. În momentul în care ajungi să te cunoşti cu adevărat, nu mai există niciun Dumnezeu, nu mai ai nevoie de el.

De fapt, eu sunt întru totul de acord cu ce a spus Friedrich Nietzsche: „Dumnezeu a murit”. Cea de-a doua parte a frazei lui este chiar mai semnificativă: „Dumnezeu a murit... şi omul e acum liber”. Această parte nu s-a bucurat de prea multă atenţie din partea filozofilor, a misticilor, a psihologilor, deși e cea mai importantă. Prima parte nu înseamnă cine știe ce. De fapt, prima parte e fundamental greşită. Dumnezeu nu poate muri, căci ficţiunile nu mor. În momentul în care ştii că sunt ficţiuni, nu se mai pune problema ca ele să moară. Aşa cum nu s-au născut, nici nu vor muri. Dumnezeu nu s-a născut niciodată, deci cum ar putea să moară? Moartea este celălalt capăt al naşterii. Aşadar, prima parte nu este importantă, dar i s-a acordat multă importanţă de către teologi, pentru că s-au temut: „E un sacrilegiu să spui oamenilor că Dumnezeu a murit. Asta înseamnă că acum nu mai e nevoie de nicio religie”. S-au temut pentru propria lor afacere. Și au ignorat cea de-a doua parte, care are înțelesuri mult mai adânci: înseamnă că Dumnezeu a fost ceva ce te lega, te ținea pe loc, de care te temeai. Dumnezeu n-a fost o binefacere, ci o greutate imensă care-ți apăsa sufletul şi te împiedica să evoluezi.

Odată ce Dumnezeu este îndepărtat, posibilitatea omului de a evolua şi a înflori nu mai este îngrădită de nimic. Un Dumnezeu este un despot, un fascist. Fără Dumnezeu, lumea devine liberă. Existenţa îi dă fiecărui individ o extraordinară demnitate. De la cel mai mic fir de iarbă și până la cea mai mare stea din Univers, existența dă iubire şi înțelesuri, fără să facă vreo diferenţă. Existenţa acordă egalitate şi șanse egale. Nu mai e nevoie să pierzi timpul în rugăciuni și să citeşti scripturile sfinte, care sunt cele mai puţin sfinte cărţi din lume. Nu mai poți fi exploatat de preoţi. Eşti dintr-odată eliberat de toate lanţurile astea. Acum poţi să fii tu însuţi.

Atâta timp cât pentru tine există Dumnezeu, nu vei putea niciodată să fii tu însuţi. Eşti doar o marionetă, iar sforile tale sunt în mâinile lui. O zicală veche din India spune că nici cea mai mică frunză dintr-un copac nu se mişcă dacă nu primește de la Dumnezeu ordin să se mişte. Oricine ai fi, conform religiilor, eşti făcut din ţărână. Cuvântul „om” vine de la „humus”, care înseamnă noroi. Iar același cuvânt în ivrit, arabă, urdu, hindi este „admi”, folosit ca nume pentru primul om, Adam. „Admi” înseamnă „pământ”. Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ şi apoi a suflat viaţă asupra păpușii. Așadar, ce fel de libertate ai? Cineva a suflat viaţă asupra ta şi tot în puterea lui stă să înceteze în orice clipă să mai sufle viaţă asupra ta.

Orice ai face, religiile cred că este soarta ta, care ţi-e scrisă în frunte. Și au existat mulți escroci care chiar au încercat să citească ce ţi-e scris. Astrologi, chiromanţi, tot felul de șmecheri care au exploatat simplitatea şi inocenţa umanității. Există oameni care-ţi citesc în palmă, se uită la linii şi-ţi spun ce înseamnă ele. Ideea e că nu tu decizi cum să-ți trăiești viaţa, faci doar parte dintr-o piesă de teatru, iar rolul pe care-l joci ți-a fost scris cu mult înainte ca tu să te naști. Acesta a fost și argumentul pe care Krishna, încarnarea lui Dumnezeu la indieni, i l-a dat discipolului său, Arjuna, în timpul marelui război din epopeea antică Mahabharata. Prevăzând imensul masacru ce urma să aibă loc, Arjuna s-a hotărât pur și simplu să renunțe, deşi era un om de mare curaj şi cu o inteligenţă deosebită. El a spus: „Nu văd rostul acestui război. Chiar dacă o să câştig... şi sunt sigur că o să câştig – nu exista luptător mai destoinic ca el – să stau pe tronul aurit al victoriei înconjurat de cadavrele tuturor prietenilor şi duşmanilor mei, toţi acei oameni frumoşi, nu mă încântă deloc. Imaginea acestei scene mă înnebunește. Decât să lupt, mai bine las locul unui văr sau frate. Îl las pe el să conducă ţara şi eu plec în munți, în Himalaya, să meditez și să devin sannyasin. Mi-am pierdut orice interes să lupt”. Krishna a încercat în toate felurile să-l convingă, însă Arjuna era foarte inteligent și știa cum să riposteze. Până la urmă, nemaiavând alte argumente, Krishna i-a spus: „E scris în destinul tău. Plecând, te îndepărtezi de Dumnezeu. Războiul acesta a fost predestinat de Dumnezeu să-i distrugă pe cei nevrednici şi să-i lase în viață doar pe cei vrednici”. La acest motiv, Arjuna n-a mai avut contra-argument, pentru că el credea în Dumnezeu şi în destin. A mers la război.

Astfel, Krishna a fost răspunzător, acum 5000 de ani, de distrugerea acestei ţări, prin argumentul fals pe care i l-a adus lui Arjuna. Războiul acela nu numai că a omorât foarte mulţi oameni, a distrus, de asemenea, curajul acestei ţări, care a început să se sperie de orice nenorocire, oricât de mică. 2000 de ani de sclavie... Vreau să fie clar pentru toată lumea că responsabilii pentru aceşti 2000 de ani de sclavie sunt cei mai mari oameni ai Indiei. În capul listei stă Krishna; Arjuna este doar umbra lui. Apoi vine Mahavira, care i-a învăţat pe oameni să fie nonviolenţi, în aşa măsură, încât adepții lui n-au mai făcut nici măcar agricultură, pentru că plantele sunt vii. Dacă cultivi, înseamnă că omori plantele atunci când strângi recolta. Gautam Buddha vine pe locul al treilea: el i-a învăţat pe oameni să accepte totul, să fie mulţumiţi cu ceea ce au. Chiar dacă sunt săraci, înfometaţi, sclavi... să rămână tot timpul mulţumiţi.

Învăţăturile lor au fost minunate. Dar trebuie să precizez ceva, ca să nu fiu înțeles greșit. Învăţăturile lor au fost minunate, dar ei nu s-au gândit niciodată la toate implicaţiile acestor învăţături. Nu s-au gândit că dacă predici nonviolenţa unei ţări întregi, dacă-i spui să renunţe la orice armă, când nimeni altcineva în lume nu face asta, atunci pui ţara aceea în postura de victimă, care poate fi exploatată de oricine. Şi timp de 2000 de ani, un invadator după altul a venit în India, a exploatat-o şi a plecat. Într-un final, au venit mahomedanii şi s-au gândit: „De ce să mai plecăm? Putem nu doar să exploatăm poporul ăsta, ci și să rămânem aici și să-l guvernăm”. Şi apoi au venit englezii, francezii, portughezii... şi toţi au exploatat ţara asta. Toți și-au umplut buzunarele. Britanicii au fost de departe cei mai isteţi. Portughezii au avut micile lor insule, Diu, Daman și Goa, iar francezii au stăpânit o mică parte din ţară, Pondicherry. Britanicii însă au luat toată ţara în stăpânire. Poporul a murit de foame şi nimeni nu s-a gândit că, de fapt, aceste principii mărețe sunt într-un fel responsabile de situaţia nefericită prin care a trebuit să treacă India mii de ani. Şi nici astăzi nimeni nu încearcă să vadă toate implicaţiile. Fiecare principiu măreţ îşi are propriul lui nor negru. Şi dacă nu vezi norul, în curând vei fi absorbit de el. Dacă îl vezi, îl poți evita.

Se pare că Dumnezeu este cel mai mare principiu care i-a fost predicat omului de-a lungul secolelor, dar nimeni nu i-a analizat implicaţiile. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om, înseamnă că omul nu are o individualitate proprie și, prin urmare, nu poate pretinde nici demnitate, nici libertate. Nu se poate ca o marionetă să declare „Vreau să fiu liberă”. Tot astfel, dacă Dumnezeu a creat Universul, atunci orice s-a întâmplat în Univers a trebuit să se întâmple. A fost voinţa Lui. Niciun efort din partea noastră n-ar fi schimbat nimic. Şi în sfârșit, dacă Dumnezeu a creat lumea noastră, şi dacă el este în spatele armelor nucleare şi al oamenilor care le fabrică, atunci niciun efort din partea omului nu poate preveni distrugerea întregii planete. A lăsa crearea lumii în mâinile unui Dumnezeu imaginar este foarte periculos. Ne face total neputincioşi. Nu putem face nimic. De aici, simpla mea înțelegere asupra conştiinţei e că, dacă Dumnezeu n-a murit odată cu declaraţia lui Nietzsche, atunci trebuie să-l omorâm noi! Oriunde l-ai întâlni, nu trebuie să-i spui „Bună ziua”. Întâi omoară-l şi după aia salută-l, dacă vrei să îndeplinești formalitățile. Dar nu e nevoie de Dumnezeu. Cu el acolo sus, omul va rămâne pentru totdeauna un sclav, un inconştient care nu se va strădui niciodată să atingă maximul de potenţial la care poate ajunge.

Dacă îl elimini pe Dumnezeu, s-ar putea ca, din obișnuință, să simți la început puţină teamă, care însă va dispărea încet-încet. Odată ce vei realiza că stai pe propriile picioare şi că ai de făcut ceva pentru a-ți crea o conştiinţă mai bună, o inimă mai iubitoare, rugăciunile acelea devin inutile, pentru că nu mai e nimeni să răspundă la ele. Sau foarte rar primesc răspuns. Din câte știu eu, cel puțin o dată, rugăciunea unui om a primit răspuns:

Un om sărac l-a rugat pe Dumnezeu luni la rând: „Doamne, dă-mi 50 de dolari, nu vreau mult, doar 50 de dolari”. Mai întâi s-a rugat, dar apoi s-a gândit: „Milioane de oameni se roagă... există un singur Dumnezeu şi o grămadă de oameni care se roagă. Oare umila mea rugăciune va ajunge vreodată la el? Trebuie să fie atâta zgomot în jurul lui – rugăciuni de la toate bisericile, moscheile, sinagogile, templele – cum va avea el grijă și de mine? Mai bine-i scriu o scrisoare”. Şi i-a scris: „Doamne, îţi scriu ca să-ţi amintesc că de luni întregi mă rog, dar n-am primit niciun răspuns. Se pare că rugăciunea mea nu a ajuns la tine. Pot să înţeleg că e atâta zgomot în jurul tău, de la atâtea rugăciuni. Şi ţi se roagă oameni mari – papa, arhiepiscopul, shankaracharya – deci cum să mai iei seama la rugăciunea mea umilă? Şi nu-ți cer mult, nu vreau raiul pe pământ pentru mine, doar 50 de dolari. Aşa că m-am gândit să-ţi scriu scrisoarea asta”. Și a scris în scrisoare cu litere mari: „50 DE DOLARI! ŢINE MINTE, E URGENT!”. Apoi a început să se frământe, pentru că nu ştia pe ce adresă să expedieze scrisoarea. S-a gândit: „Cea mai bună idee ar fi s-o adresez așa: Dumnezeu, c/o Dirigintele Poștei”. Dacă nici Dirigintele Poștei nu poate să-i afle adresa, atunci cine? Scrisoarea a ajuns la Dirigintele Poştei. Acesta a citit-o, mai întâi a râs şi apoi s-a întristat. S-a gândit: „Omul ăsta trebuie că e disperat, căci nimeni nu-i scrie scrisori lui Dumnezeu. Şi nici măcar nu cere aşa de mult...”. Aşa că le-a spus prietenilor: „Vă rog să citiți scrisoarea acestui om sărman. Hai să contribuim cu toţii şi să-i trimitem cei 50 de dolari. Să facem ca măcar o dată o rugăciune să fie ascultată”. Au pus cu toții mână de la mână, însă n-au reuşit să strângă decât 45 de dolari. Dirigintele Poştei a spus: „Nicio problemă, să-i trimitem măcar pe ăştia”. Când cei 45 de dolari au ajuns la omul sărman, acesta a numărat banii, a privit în sus şi a strigat: „Doamne, ţine minte un lucru: Data viitoare când îmi mai trimiţi bani, nu-i mai trimite prin poştă! Escrocii ăștia şi-au luat comisionul. Am primit numai 45 de dolari!”

Cu excepţia acestei întâmplări, n-am auzit de nicio altă rugăciune care să fi fost împlinită... şi nici aceasta în totalitate. Nu există nimeni acolo, sus, să răspundă...

Un Dumnezeu trebuie venerat. Către el trebuie înălţate rugăciuni. Existenţa trebuie abordată altfel. Ea trebuie contactată prin meditație. Sunt doar două feluri de religii pe lume: religiile rugăciunii şi religiile meditaţiei. Toate religiile rugăciunii cred într-un Dumnezeu, pe când religiile meditaţiei, nu cred în niciun Dumnezeu. Pentru că meditaţia te poartă spre tine însuţi şi te împlineşte, nu ai nevoie să te rogi, nu ai nevoie de alinare. Eşti într-o stare de bucurie, de beatitudine, încât poţi binecuvânta tu întreaga lume.

Eu te învăţ existenţa, iar intrarea în existenţă se face prin propria ta fiinţă. Meditaţia nu înseamnă rugăciune, adică să ceri ceva. Reține: meditația este opusul rugăciunii. Rugăciunea face parte din jargonul fals despre Dumnezeu, rai şi iad. Rugăciunea este parte a acestui ritual. Meditaţia este singura cale de a intra în contact cu existenţa, iar contactul acesta devine imediat o contopire. Devii existenţa însăşi. Eşti în nori, în stele, în flori, în ploaie. Eşti pretutindeni. Nu mai eşti un strop, devii oceanul întreg.

Ţineți minte distincţia clară între Existenţă şi Dumnezeu. Dumnezeu înseamnă să vă condamnați propria inteligenţă, înseamnă să acceptați umilinţa, înseamnă să recunoașteți că „noi suntem doar niște marionete; tu eşti puterea; tu poți să faci ce vrei cu noi, și tot ce putem noi să facem e să ne rugăm la tine”. Aceste credințe vă schilodesc. Dumnezeu e ceva de care ți-e frică. În schimb, Existenţa este prospeţime, frumuseţe şi adevăr. Niciodată să nu amestecați aceste două cuvinte. Unul e pură ficțiune, celălalt înseamnă realitate.»

Osho, Hari Om Tat Sat, Talk #9

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Centrele medicale si medicii care aplica hrana vie ca metoda de tratament

Nassim Haramein - Intregul negru

It Hertz So Bad - The 432 vs. 440 Controversy